duminică, 18 iunie 2017

Stigmatul vinovăței în ”lecția de viață”

Eu am avut norocul să am o viața grea, de mică, toată lumea știe asta, că le-am povestit, în mare. Aproape că n-am avut de ales, decât să citesc foarte mult, că mințișoara mea avea nevoie să înțeleagă. Și aveam exemple vii în casă, în jurul meu, în trăirea mea.

Ceea ce atunci părea un blestem greu, azi pare binecuvântare. Este, nu pare.

Știi, când am început să înțeleg tablourile generale, să ies din mărginita poziționalitate - tot sensul vieții mele și-a arătat o altă natură, una la care nici n-aș fi visat din colțișorul meu umbrit.

Până să reușesc să am o privire de ansamblu, am trecut prin toate etapele (prostiei umane). N-am ars niciuna. Nimeni nu arde. E ca la școală. Nu treci dintr-a-ntâia într-a doișpea, că până la ”Enigma Otiliei” trebuie să-nveți literele. Și gramatica. Altfel, Otilia rămâne definitiv o enigmă.

Am înțeles câteva lucruri esențiale de-a lungul drumului spre această râvnită înțelepciune, care dă serioase bătăi de cap în zilele noastre.

Spre exemplu, am înțeles că nimic pe pământul ăsta nu este o ”pedeapsă”.

Și că această ”lecție” nu are sensul pe care i-l atribuie majoritatea oamenilor. Atunci când ”primești lecții de la viață” - nu e pentru că ai greșit cu ceva, ai fost rău, ai încălcat nu-știu-ce legi, etc.....

Lecția nu este niciodată o pedeapsă, ci o favoare. Sau mai degrabă o normalitate. Lecții primim în fiecare zi, așa-i construită viața.  

Strâmbăm din nas la alea mai complicate, de parcă universul ne-ar fi, de fapt, dator cu buchete de flori feng-shui și ședințe de spa odată la două zile.
Așa cum fac copiii la lecțiile complicate pe care le primesc la mate înainte de teză. Se simt pedepsiți, nedereptățiți, copleșiți de această lovitură grea pe care profa le-o servește ”că are ceva cu ei”.

Nu, prietene, n-ai greșit cu nimic, n-ai încălcat nicio lege niciunei divinități, divinitatea nu este niciodată o instanță exterioară ființei tale. Crezând că ”te bate Dumnezeu” - de fapt - îl pui pe Dumnezeu în postura de a se bate singur. 

Cred că problema noastră cea mai mare este aceea că înțelegem greșit conceptul de Dumnezeu.
Oricum ai alege să-L pricepi - El nu poate fi ceva exterior ție. 
Toți ilumnații pe care i-a avut omenirea, din toate religiile pământului Îl descriu ca fiind omniprezent, omniscient, nemărginit. 
Fiind nemărginit - n-ai cum să fii tocmai tu - marginea Lui. 
Are sens?
Deîndată ce-ți repoziționezi Eul în raport cu această chestiune, poți remarca imbecilitatea unor credințe care ți-au mâncat ficații pân-acum.

Inocularea vinovăției în raport cu viața - este un mod găunos de manipulare a
maselor. Nu, nu-ți imagina că mă refer doar la religiile de tradiție, mă refer și la spiritualitatea de șanț, care, cu alte cuvinte, unele mai actuale - propun un Dumnezeu tiran, la fel de nedrept ca cel prezentat la biserică, atunci când te spovedești.
Nu se mai zice ”te bate Dumnezeu” - se zice că ”Universul îți dă o lecție, c-ai luat-o pe arătură”.
Pe vremea când atât puteam să înțeleg și eu, mă tot întrebam cât de nedrept să fie acest Dumnezeu al meu pe care eu Îl caut în tot ceea ce fac, Îl tot rog să-mi arate ”calea dreaptă”, ”lumina”, Îl venerez, iar El nu doar că nu-mi arată nimic, dar mă mai și paletează la fiecare deviere de la un drum netrasat și incert.
Apoi, mai era această întrebare, care-mi măcina constant neuronii: Da' când am fost mică, ce-a avut cu mine? Mi-a dat lecții pentru ce mai exact? Pe ce arătură o ia un copil, căruia nici măcar nu i se arată drumul? Cu ce greșește un copil pe lumea asta, eventual în afara faptului că se naște?

Nu mi-a făcut niciun bine niciodată poziționarea în postura greșitorului pedepsit pentru vini negândite. Chiar și pe pământul acesta al ”păcătoșilor” - sistemul justiției pedepsește doar pe litera legii.
Sistemul justițiar divin părea unul absurd și atât de incert încât ți-era teamă și să respiri mai sacadat ca nu cumva Universul să interpreteze asta drept lipsa zenului personal, și să-ți dea un neveu din topor.
Înainte s-apuci să explici că respirația e de la sport, c-ai vrut să-ți respecți corpul ce ți l-a dat Dumnezeu, să fii sănătos. 

Câteva experiențe aproape transcedentale - mi-au adus în atenție acest discurs al încrederii în divinitate.
Ce înseamnă să crezi în El?
Să crezi că există? Pe bune? Acest nemărginit omniprezent, omniscient, omnipotent - are nevoie să ducă muncă de convingere cu tine, muritorul, că, de fapt El există, și-I gata pregătit să-ți mai dea o paletă după ceafă, că n-ai zis corect Tatăl nostru?
Cât de retardat să fie și Universul ăsta? Și în ce stadiu al tulburării maniaco-depresive să fie și acest Dumnezeu făcător de tot?

Înțelegerea asta-i ca foile de ceapă. Straturi-straturi, și cu fiecare strat - plângi, vrei-nu vrei.

Poți să crezi sau nu în El. Cred că-I este egal. Cred că Universul nu dă o ceapă degerată pe chestia asta (că tot vorbeam de cepe). Cred că dacă acest Dumnezeu omnipotent ar fi dorit cu orice preț ca muritorul de rând să creadă-n El - se arăta în așa fel încât pur și simplu să nu existe dubiu, nici mister. Probabil că ținea conferințe săptămânal. Sau trimestrial, nu știu. Făcea cumva, în omnipotența Lui - să pună punctul fix pe i. Și-atunci - nănăiță la ăia care nu-i ascultă poruncile dictate-n conferință. Ca Dragnea, sau pe-acolo.

Dar dacă tot crezi în El, păi atunci SĂ AI ÎNCREDERE, prietene. În primul rând că trăiești într-un spațiu al iubirii, nicidecum al pedepsei  gratuite, al lipsei de clemență, al umilinței constante și al sado-masochismului revelat. 

”Lecții”?
Sigur că da. În fiecare moment, nu doar atunci când cade necazul pe capul tău. Și bucuria-i o lecție. Totul este o lecție. Lecție după lecție. Că așa ne naștem. Aparent goi de informație pe plan conștient. Cu un mecanism de cogniție format să cumuleze mereu. Informație. Tradusă în rațiune și sentiment. 

Transformând această învățare inerentă într-o cursă de șoareci.... nu ne ajutăm nici pe noi, nici pe vreun Dumnezeu care n-a lăsat vreun alt reper decât importanța iubirii.

Iubirea ca stare de a fi, nu ca afect generator de egoism și multe frici de ”pedepse”.
Iubirea ca stare de realxare mai degrabă, de acceptare, de necondiționare a binelui.

Sunt oameni care se îmbolnăvesc. Unii de boli incurabile. Pentru care există în literatura de specialitate - vindecare doar ca ”miracol”.

În jurul lor apar mereu ”binevoitori” care fac pe deștepții pe necazul altuia.

”Trebuie să-ți înveți lecția pe care ți-o dă această boală”.
”Trebuie să mântuiești greșeli pe care le-ai comis Universului”

”Trebuie să faci tumbe și triplu-salturi în zig-zag pentru a reintra în grațiile unui Univers capricios care nu te-a înștiințat niciodată cu privire la proprile limite ale acceptării”

Omul, după ce că-și simte pământul de sub picioare dezintegrându-se în miliarde de cioburi inestetice, e-ngenunchiat defintiv de acest stigmat al greșelii. O greșeală punctată, dar niciodată explicată.

Cu ce-am greșit, Doamne, zi-mi că vreau să repar în clipa asta, fix în clipa asta vreau să fac ORICE!!!!

Numai că ”Doamne” nu trimite niciodată pergamentul condamnării, de-acolo de pe jilțul Său aurit dintr-al zecelea cer, norul nr.1.....

E-o lecție boala? Totul e o lecție, și necazul și bucuria, și greșeala și impecabltatea. 

Cum îți explici, binevoitorule - că există oameni cu adevărat răi, care încalcă flagrant legile pământului și-ale Universului, și-ale oricărei precare moralități - care trăiesc bine-mersi până la 90 de ani?

Boala este un semnal al corpului, care spune ”Mi-a fost greu o perioadă. Avem nevoie de odihnă, de liniște, de liniștire”
Avem = corp, minte, suflet.
Boala nu este o pedeapsă. Este un semnal al corpului, o reacție fizică a greului interior, psiho-emoțional.
Gena bolii există în foarte mulți oameni. Buni și răi în egală măsură. EGALĂ MĂSURĂ.
Cercetătorii nu au reușit până-n zilele noastre să explice cum și de ce în anumiți oameni se declanșează boala, în alții - nu. Pare să fie random.
Unul bea, fumează, se droghează,  e rău și prost - dar trăiește sănătos cu gena-n el, neactivată de niciun păcat fizic sau moral.
Altul mănâncă sănătos, nu bea, nu fumează, face sport, e bun, blând, înțelegător, numai bun de pus la rană - și bum! - moare tânăr, răpus de-o boală incurabilă, declanșată din nimic, acutizată de neliniștea vinovăției mocnite și neînțelese.

”Cu ce-am greșit, Doamne, de ce eu???”

Tăcere. 
Nici ”Doamne” și nici binevoitorul specialist în ”păcate” declanșatoare - n-au un răspuns. 

”Doamne” tace ca-ntotdeauna, că încă n-a organizat conferințele alea cu directive clare, și nici blog nu și-a deschis.


Binevoitorul răspunde-n parabole idioate.
Te-a-ncuiat. Parcă boala nu era destul necaz. Acum te mai simți și vinovat de crime împotriva umanității. Ai mai bătut un cui în corpul și-așa obosit.

Nici boala și nici necazul nu sunt ”lecții” în urma unor greșeli. 
Atât bunele cât și relele ne sunt inerente. 
Trăim în aceste condiții. În aceste condiții ne naștem, acesta este designul nostru: să cumulăm și să gestionăm informații. Totul este informație. ADN-ul este informație. Cea mai mică celulă este informație.

Tot spectrul existent al informației din acest Univers inteligent - va fi experimentată. 

Nu pentru că primim doar ce credem noi că merităm, ci pentru că facem parte din această rețea vie de informație. Pentru că creșterea personală, înțelepțirea, învățarea - vin odată cu experimentarea. 
Informația nu conține antagonia bine-rău în sine. 
Noi punem etichetele acestea. 
Așa cum la școală aveam momente în care anumite materii păreau inventate doar pentru a chinui copiii pământului. 

”Lecție”?
Da și nu.

Da, în virtutea faptului că tot ce cumulează un om într-o viață, bine sau rău  - face parte din setul de ”lecții” destinat. Așa cum școlile au o programă, pe ani școlari. Așa cum meseria se-nvață experimentând toate procesele respectivei specializări.

Nu, în virtutea faptului că acest termen este denaturat în înțelegere, reprezentând mai degrabă un act de pedeapsă în urma unei greșeli în acțiune sau non-acțiune.
Nu, nu și nu.
Nu.

Trăim într-un Univers al informației. 
La bază este informația. 
Asta o spun oamenii de știință, ăia care caută-n microscoape ultra-performante - adevărul, miezul acestei existențe despre care nu există dovada sau explicația scrisă, conceptualizată a unui început concret, nici a unui sfârșit determinat.

Deocamdată asta știm: La bază este o formă de energie care conține informație. O particulă/undă. Adică și-și. În același timp.
Noi, corpuri-minți suntem un set de informații. ADN-ul este informație predestinată, dacă vrei. Sunt gene care conțin informații. Majoritatea inactive. Pe viață. Foarte puține - exprimate pe de-a-ntregul conținut.

Viața este un șir de experiențe. Bune și rele. Pe care le avem, pentru că facem parte din această rețea vie de informație, care va fi - mai devreme sau mai târziu experimentată în totalitatea spectrului său. Ca un dat. Ca o cumulare inerentă în sine a totalității genelor conținute-n TOTUL care ne conține.
Atât.

Nu, omule, n-ai greșit cu nimic.
E rândul tău la tablă, atâta tot. Nu primești calificative. Cumulezi indiferent de buna sau proasta gestionare a lecției.
Informația are prostul obicei de-a nu respecta legile minții conștiente, nici pe cele ale unei moralități dogmatice.

Informația are prostul obicei de-a cuprinde omniprezentul, omniscientul, omnipotentul, nemărginitul. Indiferent de gustul personal de la un moment dat.

De aceea mi se pare o pierdere inutilă de energie - atunci când pățim câte ceva, mai grav sau mai puțin grav - neplăcut, să ne blocăm într-un cerc vicios al vinovăției. Ce TREBUIE să învăț? Cu ce-am mai greșit? Care-i LECȚIA? 

Prietene, omule, străine, LECȚIA-i fix experimentarea. 
Așa cum copilul la școală învață și materii care nu-i plac. Și dă teze și din subiecte pentru care simte că nu-i pregătit, sau pentru care nu are o afinitate deosebită. Pentru că materia trebuie parcursă conform curiculei. Și conform unei continuități inerente. Cum spuneam, nu poți ajunge la ”Enigma Otliei” fără a învăța să citești. Până s-ajungi să faci un rezumat coerent al romanului - parcurgi diverse etape. Majoritatea neplăcute.

De ce te-afunzi în blocaje inutile? Ți se pare că există vreun șablon în toate experiențele umane? A lăsat Universul vreun manual atotcuprinzător, gen manualele de medicină, sau DSM-ul psihiatrului? (chiar și alea se revizuesc) 
Nu ți se pare pervers să fii informat că plătești pentru culpe despre a căror existență nu ai fost inițial informat?
Nu ți se pare că te blochezi încercând să conceptualizezi ceea ce nu poartă în sine nici etichetă nici condiționare?
Nu ți se pare că-ncerci să limitezi  prin asta - nemărginirea unui Univers în continuă evoluție?

Personal, am învățat să iau experiența ca atare, fără s-o judec cu mintea ”incepătorului”. Până să fiu în stare să-i fac rezumatul, ori să-i înțeleg utilitatea, este foarte important să nu mă opun. 
Ca la școală: nu întrerup lectorul de la prima frază, că nu-nțeleg unde vrea s-ajungă. Îl ascult întâi până la capăt. Apoi, dacă am nelămuriri - întreb. Explicațiile primite vor avea sens. Pentru că voi fi ascultat întregul subiect cap-coadă.