joi, 1 iunie 2017

Hazard. Sau nu.

Azi e ziua copilului. E ziua în care fiecare își validează legătura magică dintre sine și propriii copii, și, de câțiva ani încoace a devenit și ziua în care mulți își validează propriul copil interior, răsplătindu-l cu atenție și încercări de vindecare.

Ca de-obicei, eu sunt o spărgătoare de petreceri cu lacune considerabile la capitolul siropoșenii.

Toți ne iubim copiii. Nu există niciun dubiu aici. Divinitatea e infinit inteligentă față de ceea ce putem judeca noi cu niște minți liniare. Oricât de limitați am fi, când vine vorba de copii - ne transformăm. Iubim. Copiii sunt șansa noastră de a experimenta măcar frânturi de iubire într-o viață de om.

Mă tot gândeam de ce suntem creați în felul ăsta. Adică să ne naștem unii din alții. Care să fie rostul acestui proces - deloc comod, de altfel. Și-apoi, primul om din cine a fost născut? Prima creatură în viață pe pământul ăsta viu - cum a apărut? Dar a doua? Și prin ce minune s-au format diferit? Adică unul de gen masculin și următorul - feminin. Sau invers. Egal.
Chestia aia cu formarea aleatorie din materie nu prea stă-n picioare. În primul rând pentru că s-a încercat replicarea procesului în laborator, dar experimentul s-a dovedit a fi un eșec.  Apoi - dacă așa ar sta lucrurile, ar fi normal ca, din vreme-n vreme să apară specii noi. Dacă pământul e fertil și hazardul naște specii complexe, păi unde-s restul, următoarele? 
Sau ne-a născut pe noi, după care doamna Pământ a decis că are destui ”copii” răzgâiați, și a-nceput să ia anticoncepționale? Pentru siguranță, domnul Hazard și-a pus prezervativ?
Sunt întrebări de logică elementară. Mi le puneam când eram, la rândul meu, copil.

Totuși, de ce suntem creați în felul acesta?
Că suntem din hazard (inteligent hazard), că avem un Creator - egal. 
Întrebarea rămâne aceeași. 
De ce ne naștem unii din alții?
Dacă inițial s-au format doi, printr-un alt proces decât reproducerea, de ce ulterior s-au schimbat regulile jocului, și am început să ne naștem unii pe alții?
Dacă regulile jocului se schimbă în sensul evoluției - de ce nu s-au mai schimbat între timp? 
Dar dincolo de asta - ce evoluție e asta? Părea mai simplu și mai inteligent ca fiecare să se nască individual, fără ca acest proces să fie condiționat de atâția factori (uniunea dintre un bărbat și o femeie / mascul-femelă, instinctele sexuale, sexul în sine, procesul biologic necesar fecundării, lunile de gravidie, nașterea - ohh, nașterea....).
În principiu, știința postulează că toate organismele vii se adaptează nevoilor, evoluând pe acest principiu al adaptabilității optime. Așa cum peștii au branhii, animalele de pradă au o musculatură puternică, dentiție diferită de cea a rozătoarelor, spre exemplu, etc.....
Personal, nu mi se pare o evoluție nașterea de ființe prin reproducere. Părea mai simplu procesul inițial. 
Apoi.... s-au format miliarde de specii de vietăți - toate dintr-un hazard al nimicului, și dintr-o dată - poing - procesul se-ncheie brusc, și majoritatea devin dotate cu aparate complexe și instincte de reproducere.
Spectaculos de ilogic.

Organismele noastre sunt de o complexitate incredibilă. Nu există mecanisme inventate de om care să egaleze corpul uman.
Printre toate aceste procese biologice deosebit de inteligente, necondiționate de intelectul sau conștiența ființei - se numără și nașterea de omuleți.
Se nasc într-o stare de dependență absolută față de un adult. Sunt mici, gingași, fragezi, puri. Sunt nevinovați și atât de frumoși. Ai văzut vreodată ceva mai dulce, mai duios, mai minunat decât un bebelaș? Nu cred.
Între părinte și puiul său există un instinct. Simțim iubire față de ei, indiferent de felul în care suntem față de restul lumii.
Exceptăm patologiile.
Că suntem blânzi, nervoși, flegmatici, empatici, egoiști, oricum am fi - față de copiii noștri simțim instinctual iubire.
Că sunt frumoși, urâți, sănătoși, bolnavi, sclipitori, comuni - nu contează: pentru fiecare - puiul său este cel mai iubit dintre iubiții pământului.
Nu vorbesc aici despre felul în care fiecare știe și poate să-și educe copilul, vorbim despre sentimentul care - dincolo de orice rațiune - există între părinți și copiii lor, și vice-versa.

E un instinct. Așa cum avem de la naștere instincte de supraviețuire. Din primele minute de viață avem reflexe condiționate, toate pentru supraviețuire (reflexul de sucțiune - toți copiii știu să sugă, cel de mers, cel de înnot, reflexul Moro, Babinski, reflexul de apărare).

Designul nostru conține niște markeri comuni: să ne păstrăm viața cu orice preț (Instinctul foame, somn, nevoile fiziologice, instinctele de apărare în fața pericolelor fizice), să ne reproducem (impulsurile sexuale), și să ne iubim (și dacă nu reușim cu alte ființe din jurul nostru, ”hazardul” ne sare în ajutor, și ne dă această șansă nobilă, prin instinctul matern / patern).

Azi e ziua copilului.
Legătura ta, oricine ești, cu cel mai nobil instinct: acela al iubirii necondiționate.
Șansa ta nemaipomenită să experimentezi emoții, sentimente pure. Șansa ta extraordinară să-ți dezvolți latura altruistă, să te-mparți pe tine, să te dai, să dai din tine fără să clipești. Șansa ta minunată să fii responsabil, să-ți asumi, să creezi.

Există o zicală: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă.

Dumnezeu, Universul, Conștiința, Energia - Sursă, Hazardul - spune-i cum vrei - a făcut ca tu să te naști într-un corp inteligent, dotat cu toate resursele de care ai nevoie pentru a experimenta minuni.

Și aici intervine liberul arbitru.

Tu știi ce faci cu toată această compilație de daturi, predestinate.

E alegerea ta să faci copii sau nu.
La fel cum e alegerea ta să te dăruiești copiilor tăi sau nu.
E alegerea ta să te străduiești să-ți educi copilul în cel mai constructiv mod posibil, sau să-l consideri responsabil de propria evoluție.
E alegerea ta să-ți securizezi copilul arătându-i iubire în toate momentele, sau să te securizezi pe tine, pupându-i doar în somn, de teamă să nu ”și-o ia în cap”.
E alegerea ta să-l înveți despre viață, sau să-l lași în voia soartei, că ”alege el ce-i place și ce nu”, așteptându-te ca bietul copil să le știe pe toate și să fie dotat cu discernământ de mic.
E alegerea ta să-l susții de-a lungul vieții, chiar și atunci când nu te flatează acțiunile lui - sau MAI ALES ATUNCI, ori să-l încurci cu văicăreli, acuze, rezoluții drastice de șantaj emoțional.
E alegerea ta să îi respecți individualitatea la maturitate (pe care, eventual, l-ai ajutat să și-o formeze într-un mod armonios) sau să-l acaparezi cu totul, ca pe-un bun material.
E alegerea ta.
E alegerea ta să te bucuri de această binecuvântare, sau s-o consideri o povară.
E alegerea ta să crești frumos un pui de om, conștient de responsabilitățile și șansele personale, sau să aștepți ca puiul să te crească pe tine.

E alegerea ta să fii conștient de măreția acestei legături, sau s-o ignori definitiv.

Dumnezeu îți dă. 
În traistă îți bagi singur. 

Mi-a fost dat să văd feluri și feluri.
Nu te poți băga în felul în care un om alege să-și perceapă și să-și crească propriul copil. Pur și simplu nu poți. Decât în acele cazuri în care abuzul este evident.
În rest - e cea mai intimă legătură. Cel mai puternic instinct. Cea mai nobilă cadorisire de la natură / hazard / univers / Dumnezeu.

Fiecare și-o trăiește așa cum alege.


Pentru unii, această legătură unică - e-o lecție de viață, e cartea cărților.Pentru alții - e o povară greu de dus.


E o alegere.

Ca fiecare alegere - aduce ca un bumerang - efecte asupra fiecăruia. Karma, zenul și fengșuiul.


Vă doresc un întâi de iunie fericit.
Copiilor voștri le doresc ce-i mai bun în viață.
Copilului meu îi mulțumesc că există. 


Apropos: oare primele creaturi formate aleatoriu, printr-un hazard  spectaculos - cum or fi supraviețuit? Că n-au avut părinți, cică.