vineri, 2 iunie 2017

Cine ești tu. Din nou despre iertare.

... Și iată-mă pe mine, această mamă Omidă a iertărilor, acest guru al eliberărilor transcedentale  - vorbind pentru (cel puțin) a treia oară despre iertare.
Mi-e și rușine.
Zici c-am dat vreo spargere-n Akashă, și-acuma vin cu chestii nemaiauzite, să revoluționez pământul și încă trei planete vecine.
Când-colo, sunt un muritor de rând, cu experiențe de viață dintre cele mai comune. Am suferit ca o martiră, m-am simțit neînțeleasă și nedreptățită, am plâns în pumni de-atâtea ori în viața mea, o zonă montană din România a primit porecla de ”Valea plângerii” datorită mie, care o săptămână întreagă cât am campat acolo cu prietenii mei - am plâns neîncetat pe malul unui râu din inima munților. Zi de zi am plâns. 

Păi dacă n-am fost eu alfa și omega victimelor acestei vieți nedrepte - nimeni n-a mai fost. Zău.
Singurul meu merit este acela că pot sintetiza în cuvinte accesibile - chestiuni destul de greoaie prin transformarea lor în clișee.
Aceasta este calitatea mea. 
Am puterea să fiu naturală într-o lume atât de plină de sine, dar mai ales atât de axată pe ”treziri spectaculoase”, evoluții spirituale în trei pași simpli, teoretizări atât abstracte ale unor trăiri atât de omenești.

Un comentariu amar pe pagina de blog mă motivează să mai încerc odată cu iertarea. Am convingerea că, datorită faptului că eu chiar am trecut prin acest proces al metabolizării ”răului”, că nu am ars nicio etapă, dar mai ales pentru că nu am niciun interes să mă propun pe mine, să-mi cosmetizez trăirile pentru a părea mai bună sau mai ”evoluată” decât sunt - pot atinge inimi care acum parcurg procese similare.
Măcar una de-o ating, măcar pentru o clipă, sunt câștigată.
Știi, eu am niște statistici care mi se afișează în pagina de administrare a blogului.
De acolo constat că cele mai citite (sute, uneori mii de vizualizări pe zi) articolașe ale mele sunt acelea despre iertare, și cele în care vorbesc despre vindecarea de părinți.
Acelea sunt și cele în care mi-am deschis inima într-un mod aproape dureros. Nu-i ușor să povestești unor străini despre lipsurile tale, și despre acele momente care nu neapărat te flatează.
Acelea sunt și cele care reprezintă pentru fiecare în parte  un călcâi al lui Ahile.
Cu atât mai mult cu cât vine acest curent al dezvoltării personale, al ”trezirii spirituale” al dimensiunilor 5D, al cerurilor dincolo de îngeri - și-ți trasează niște dogme seci drept condiții imuabile ale ”evoluției”, condiții stricte și extrem de neaccesibile trăitorului onest.

Pe bune acum, când tu ești fix în cea mai proastă pasă a ta, când pentru tine cerul stă să-ți cadă fix în cap, și vine-un guruleț cu aură de șef peste prostime - să-ți zică cât ești tu de praf pentru că-i vina ta că-ți pică ceru-n cap, și mai ești și responsabil de căderea umanității în dizgrație divină, că fix tu nu ești capabil să ierți și să-ntorci și celălalt obraz la scuipat..... te p...și pe ea iertare și evoluție și karmă și dumnezăi și sfinți și toată șleahta de treziți în paștele doamnei care i-a zămislit așa deșteptăcioși.
Pe scurt.

Ne deranjează dogmele, ne deranjează popii încuiați cu detectoare de păcate la purtător, dar nu ne jenăm s-o dăm în alte fanatisme, în stereotipii, în clișee. Aceeași Mărie. Cu altă pălărie. Una mai Matrix, așa. Mai fashionistă.

Când citesc unele postări mai vechi - mă regăsesc în șleahta acestor deșteptăcioși dătători de găuri în macaroanele vieții. Trag concluzii, dar uit să parcurg exercițiile din spatele concluziei.
Așa, cum am făcut când am scris Iertarea: cheie pentru eliberarea blocajelor în cele mai profunde structuri ale tale.
Concluzia mea este foarte bună, și mi-o susțin. Dar nu-i de-ajuns concluzia. 

Cum faci să ierți? CE ÎNSEAMNĂ SĂ IERȚI? 
”De unde-atâta iertare și până când” - vorba doamnei care-mi comenta deunăzi postarea.
Cum naibii procedezi? Îți iei vreo poziție zen anume, iți pui vreun botox pe ridurile de expresie, și privești cu relaxarea idiotului - cerul, căzându-ți fix în cap? 
Faci mantre în timp ce-ți pușcă inima de necaz? 
Cum?

”Te ierți pe tine”. Peee buuunnneeee??? Dar nu sunt supărat pe mine, prietene, de ce să mă iert tot pe mine? 

De regulă cel care postulează această ”teorie a evoluției” o face cu superioritatea celui care e undeva deasupra tuturor vicisitudinilor vieții, și din postura sa de guru arhanghelizat nu poate decât să constate cât de penibili pot fi muritorii, dar mai ales cât de vinovați sunt ei.
Te mai și apostrofează că nu suporți adevărul zis în față, dacă ai tupeul să-ntrebi adițional. În timp ce-ți mai scuipă una cu iubirea de sine. 
Mvai, dar să nu uităm de oglinzi, căci, nu-i așa, dacă nu vezi că dușmanu-ți oglindește dușmănia - ejprost, stai jos, ai doi.
Îl vezi fiert pe câte un incomod ce-i șifonează ”iubirea de sine” - răspunzându-i fără inimioare, steluțe strălucitoare, laude și mulțumiri pentru că există pe-acest netrebnic pământ, al cărui buric, cu siguranță, este. Se-ntreabă compulsiv ce-i oglindește Lui, sfințeniei întruchipate - un asemenea episod ”dramatic”. Și-apoi se liniștește, concluzionând apoteotic - că de fapt, el, buricul, a ieșit din legea oglindirii, fiind de-o puritate soră cu sterilitatea, și de fapt acești josnici muritori cu vibrațiile lor ieftine se-agită-n preajma lui, că nu le place lumina.

Mna.
Vezi, dacă nu ești evoluat ce ți se-ntâmplă.

Hai cu iertarea.
De la firul ierbii.
Am atâtea să-ți povestesc. Nici nu știu cum să sintetizez.

Dar cred că cel mai important lucru din lume este să știi înainte de orice - că cea mai sănătoasă chestie e să fii natural. Onest tu cu tine. Să-ți vorbești mult. Și să nu te minți niciodată. Nici măcar de dragul lui Dumnezeu. Dumnezeu oricum te știe mai bine decât te știi tu. Plus că El nu-i în afara ta, nici barbă n-are, și cred (așa zic gurile-rele) că nici baston.

Spre exemplu, imaginează-ți că ești o celulă în corpul Lui.
Imaginează-ți că sănătatea Lui depinde și de sănătatea ta, în special de sănătatea ta emoțională.
Să zicem că restul oamenilor de pe pământul ăsta - sunt, la rândul lor celule. Din corpul lui Dumnezeu.
Și că suntem împărțiți în societăți, ca organele unui corp. Fiecare organ însumează un număr de celule care conlucrează pentru bună-starea sa. A organului.
De asemenea, intre diferitele organe - societăți ale corpului - este important să existe comunicare și armonie. Altfel corpul se-mbolnăvește.
Imaginează-ți că dacă trupul e bolnav, toate celulele sale au de suferit în consecință. El trebuie vindecat pe de-a-ntregul. Căci toate celulele care-l compun - contribuie într-un fel sau altul la starea de sănătate a întregului.

Dacă lucrurile ar sta întocmai așa, tu ce fel de celulă ai fi?
Și cât se poate baza Întregul pe colaborarea ta?

Deschide ochii. Am încheiat exercițiul de imaginație. 
Acum facem un duș rece.  

Cine ești tu? 

Răspunde-ți la întrebarea asta. Eventual în scris. Vorbesc serios. Ia foaia și pixul, și scrie cât mai mult, scrie tot despre tine.
Titlul să fie ăsta: ”CINE SUNT EU”.

Poți și pe laptop / calculator / tabletă să faci asta. Dar eu aș prefera pixul și hârtia. Îți angrenează anumiți centri importanți în plus. Și te poți analiza ulterior - unde ai scrisul mai nesigur, sau faci greșeli - poți descoperi blocaje / conflicte.

Eu cred că foarte multă lume suferă și iese greu din acest cerc vicios al suferinței - pentru că nu își are formulat în clar răspunsul la această banală întrebare: Cine sunt eu?”

Nu cine sunt eu, Andreea. Cine ești tu, oricine ești.

Să știi că la această întrebare foarte multă lume s-ar simți în măsură să-ți răspundă, dar niciunul dintre răspunsurile altora - nu va semăna întocmai cu ceea ce vei fi scris tu (eu bănuiesc că tu deja te-ai pregătit să scrii).

Alții te vor identifica cu unul dintre rolurile tale. Toți avem diferite roluri. Primul rol în viața unui om - este acela de copil. Apoi, de-a lungul vieții înmagazinează în sine o multitudine de roluri. 
Dar tu-tu - nu ești doar copilul cuiva, sau doar vecinul cuiva, sau doar părintele cuiva, sau doar prietenul cuiva, sau doar iubitul / soțul / amantul cuiva.
Tu ești toate rolurile tale la un loc.

Ia toate astea în calcul atunci când te apuci să scrii. Nu uita, este important să fii onest cu tine. Sincer până la sânge. 
Și este important să cauți în tine toate rolurile pe care le ai în această viață. Dar să ai grijă să nu te identifici mai mult cu un rol decât cu altele. Pentru că ești un tot unitar. Și tu, la rândul tău, formezi o micuță societate. Eu îți propun să te descoperi pe de-a-ntregul.

Nu-i așa că ai simțit nevoia să-i întrebi pe anumiți apropiați ai tăi cine ești, pentru a-ți putea face ”tema”? Nu-i așa că ai avea nevoie de ajutor în chestia asta?

Nu te controlează nimeni. Eu îți propun să fii tu cu tine o perioadă scurtă de timp, și să gândești doar cu mintea ta. Pentru că este vorba numai despre tine. Ești singurul expert în această chestiune.

Sau?

Pentru a te defini pe tine - ai nevoie să te raportezi la altcineva.  Aici avem o problemuță.
Acesta este unul dintre motivele pentru care tu crezi că nu poți ierta.
Nu doar că nu ai în tine o imagine precisă despre cine ești tu, dar mai și depinzi de validarea unora. Validare care uneori vine, alteori nu. 
Oamenii sunt diferiți. Uneori buni, alteori răi, uneori sclipitori, alteori jalnici. Oamenii sunt în multe feluri. Așa cum ești și tu. 
Și ei se raportează la tine, să știi. Așa cum faci tu. De-aici și majoritatea frustrărilor existențiale. 
Nimeni nu este perfect. Pământul nu este o zonă a perfecțiunii, posibil să-ți fi dat seama de asta, deja.
(Ce? Nu te așteptai la lovitura asta, așa-i? Să-ți confirm tocmai eu că nimeni nu-i perfect, când toți bloggerii preocupați de spirit te asigură că totul e perfect, chiar și găinațul de cioară ce-ți umple sacoul cel nou de respect :))))) )
Și atunci când un om imperfect se sprijină pe altul la fel de imperfect - pentru a reuși să se placă pe sine - rezultatul este previzibil.
De aceea ne călcăm atât de des pe coadă unii pe alții. Pentru că așteptările noastre de la restul lumii sunt nerealiste. În timp ce restul lumii are exact aceleași așteptări de la noi. Imaginează-ți un șchiop sprijinindu-se de alt șchiop. Nu e tocmai mersul drept. Iar ție nu-ți plac împiedicările. Tu vrei mersul de divă pe catwalk.
Na, păi pentru mersul ăla-ți trebuie echilibru.

La echilibru e de muncă.
Bine, dacă reușești să descoperi cine ești, așa cum ești - ei bine, greul a trecut deja. Mai ai de lucru la detalii.

Detalii.
Iertarea nu trebuie să fie lacrimogenă, și nici nu presupune un contract de concubinaj pe viață. 
Iertarea nu te obligă să placi o persoană, nici măcar s-o tolerezi.
Eu cred că aici se-mpiedică multă lume. Crezând că - iertând - sunt nevoiți să-i placă pe cei iertați, ba chiar să lege prietenii.

Relaxează-te. Nici vorbă de așa ceva.

A ierta pe cineva înseamnă cu totul altceva decât te-au obligat părinții să faci când erai mic și te băteai cu colegii de grădiniță. Nu trebuie să pupi pe nimeni, nu trebuie să faci promisiuni, nu ești nevoit să te joci frumos cu ăla cu care te-ai bătut de ți-au sărit capacele.
Dacă tu percepi așa iertarea - din nou avem o problemuță. Dar am o rezolvare simplă pentru tine: Am să-ți spun ceva, și-am să te asigur că nu mă-nșel. Am să-ți și exemplific.
Nu suntem obligați, nu suntem nici măcar predestinați să placem pe toată lumea. Nu ne obligă nimeni și nimic să fim prieteni cu toată lumea. Nu este necesar nici măcar să fim în acord cu toate acțiunile din lumea asta. Suntem atât de diferiți!
Exemplific: Isus a plăcut pe toată lumea? A fost El în acord cu fariseii?
Așa cum știu eu povestea - nu.

El i-a iertat pe toți. 
Nu i-a aprobat, i-a iertat. Adică a știut că atât pot ei. Nu i-a condamnat pentru o neputință a firii lor. Nu și-a legat binele, și nu a legat nici măcar binele întregii omeniri - de acțiunile lor. 
El a legat binele Său - de ceea ce era în El. De acțiunile și sentimentele Sale. 
El a legat binele întregii omeniri - tot de binele din El. Și-avea de unde.

Tu ai?
Bine, în tine. Ai? Cam cât? 

Nu te aștepta, atunci când îți propui să ierți - ca cel iertat să-ți recunoască vreun merit, să-ți ridice vreo statuie, să schimbe ceva la el.
Nu despre asta e iertarea. Asta este doar despre negustorie sentimentală.

Iertarea este numai despre tine, atât. Nu faci nicio favoare nimănui. Doar ție îți faci. 
Iertarea este despre eliberare, nu despre condiționare a aproapelui tău. 
Este doar despre felul în care te raportezi TU la acțiunile cuiva.
Iertarea nu e niciodată despre împăcări siropoase, cu promisiuni radicale, cu jurăminte de credință și fidelitate acum și-n veșnicie. Aceea nu are nicio legătură cu iertarea. Niciodată.
Iertatul e tăcut și lipsit de patosul pasionatelor jocuri ale orgoliilor rănite. Iertatul apare atunci când nu mai ai nevoie nici de jurăminte, nici de rugăminți, nici de schimbări, nici de nimic.

Iertatul este descris tot de Isus - în cel mai explicit mod: ”Iartă-i Tată, că nu știu ce fac”. Atât.

N-a scris o carte despre filosofia iertării. Pentru că deja iertase, și era cel mai simplu lucru din toată încâlcitura lumii. 
Odată eliberat de condiționarea propriului bine interior, El a putut să vadă cu claritate limitarea celor ”răi”.

Binele tău de câte persoane depinde?

Cât te cunoști tu pe tine? Câtă siguranță există-n sufletul tău? Ce anume te rănește? Cine anume te rănește cel mai tare? Ce te ține lângă acele persoane care te rănesc? 

Cine ești tu?
De ce ceea ce te rănește din partea cuiva anume - te lasă indiferent din partea altcuiva?
Unde e buba?
La celălalt, sau la tine personal? La modul în care alegi sau poți să percepi  tu personal acele lucruri care te rănesc?
Dacă la tine doare, la tine e buba. Nu, nu greșești cu nimic, nu ești vinovat de vreo abominație. 
Pur și simplu poți să alegi. Întotdeauna poți să alegi când e vorba de tine. 

Când doare la tine - ai grijă de tine. Nu de celălalt. Durerea se oblojește direct la rană. Doctorul nu se pansează pe sine pentru tăietura ta. Nu se operează pe sine pentru apendicele tău.
La un moment dat, poți alege să te eliberezi de ranchiuni, pentru a face loc unor bucurii, spre exemplu. 
Nu ți se recunoaște niciun merit dacă rămâi blocat în necaz, repetându-i miezul în fiecare zi. 
Nu ți se-ntâmplă să râzi de amintiri vechi, de momente în care te prepeleai de vreun necaz, care acum ți se pare ridicol?
De ce acum e ridicol și amuzant, dar atunci era drama vieții tale? Nu cumva pentru că te raportezi diferit la eveniment? Același eveniment.
Uite, asta înseamnă iertare. Să te raportezi diferit. 

Știu, sunt evenimente dureroase care dor, indiferent de poziție. Că dor.
Dar dacă dor, nu înseamnă că cineva va învăța ceva din durerea ta, sau că tu personal te faci bine dacă dorești la rândul tău răul cuiva. 
Cine ți-a făcut un rău ție - atât este. Atât poate. ACESTA ESTE EL.

Cine ești tu?
Nu vreau să-ți inoculez ideea că tu ești cumva superior celui pe care-l poți ierta. Este un clișeu care mă scârbește. 
Nu întotdeauna cineva care îți provoacă ție o ranchiună este un om rău. Ne pot răni și oameni buni. 
Rana este în noi, noi suntem cei care  avem niște așteptări neîmplinite. Nu toată lumea are datoria congenitală de a ne bucura pe noi.

Este foarte, foarte important să înțelegi și să accepți asta. 

Spre exemplu eu am rănit un număr considerabil de bărbați, pentru că nu am dorit să fiu iubita lor. Cel mai banal exemplu. Ei s-au îndrăgostit de mine. Pentru că le-am apărut nu-știu-cum. Fix cum își doresc ei o iubită. Eu nu de ei. Sunt un om rău? Aveam obligația să fiu iubita tuturor celor care m-au dorit?
Are cineva pe pământul ăsta obligația să ne îndeplinească toate dorințele, pentru că așa vrem noi?
Eu îți propun să te repari pe tine, să te cunoști, să te vorbești atât cât e nevoie, să-nveți să te dezlegi de lanțurile grele ale dependenței de alți oameni.
Dacă reușești să faci asta - ești bine-n tine.
Cine-i bine-n sine nu simte niciodată nevoia să se compare.

Chiar nu contează cine este superior cui. De ce ar conta vreodată? Ce legătură are cu iertarea? Ce legătură are cu binele din tine? Ești bine-n tine doar dacă crezi că ești superior cuiva?

Cine ești tu?