joi, 22 iunie 2017

Extremism

O singură dată am scris despre fenomenul psihozei în masă, și atunci în contextul manipulărilor ”spirituale”. Spectrul este unul infinit mai amplu, aproape nesfârșit, din păcate.
Merită citit. Exemplele date de dl. Bogdan Ficeac în cartea sa ”Tehnici de manpulare” - sunt extrem de valoroase prin elocvența lor.


O postare recentă pe pagina mea de facebook a declanșat reacții impresionante, reacții care mi-au readus în atenție acest fenomen al psihozei în masă.
Nu puțini au fost cei care m-au întrebat de ce tolerez toate acele jigniri, și nu blochez respectivele persoane.
Vorbim despre cuvinte grele, printre care enumăr ”zdreanță”, ”curvă”, ”proastă”, ”incultă”, ”nimeni”.
Nu le-am luat personal, de aceea nu am reacționat nici defensiv, nici ofensiv. Pentru mine, din postura căutătorului de adevăruri, toate aceste reacții încropesc un tablou fidel al fenomenului.

Te-ai întrebat vreodată - ce-o fi în capul extremiștilor de orice fel? Că-s fanatici naționaliști, religioși, sau de orice natură?
Crede cineva că un om, sau, mă rog, majoritatea oamenilor - dacă ar fi conștienți de propria absurditate sau nocivitate - ar continua să fie așa?

Nu-ți imagina cumva că găsesc scuze cuiva, ci fii sigur că, prin aceasta, doresc să trag un semnal de alarmă.

Nimeni nu se naște extremist. 
Toți ne naștem egali. Inocenți și plini de entuziasm. 
În primii ani de copilărie absorbim ca niște bureți. Ne formăm tipare cognitive care vor derula în subconștientul nostru o viață-ntreagă. Tot spectrul de reacții la diverși stimuli - este setat vremelnic acolo, în acest impresionant subconștient.
Omul nu este neapărat conștient de condiționarea propriilor tipare cognitive, decât dacă află despre ele, și se observă cu atenție și detașare.

Nu au fost covârșitor de mulți (în raport cu cei care au dorit să mă felicite), dar au fost destul de insistenți cei care m-au apostrofat pentru o postare care sună așa: dă click pe acest text pentru a deschide postarea.
Următoarea pare să-i fi enervat mult mai mult. Aceasta este.

Toți și-au început discursul prin a-mi striga ”Rușine!!!”, ”Nu cred că ești unguroaică, nici tatăl tău nu este, iar bunicii tăi se-ntorc în mormânt de rușinea pe care le-o aduci”, ”Mai bine nu te nășteai”, ”Dacă nu erau ungurii, tu erai acum pe centură la Roma”.

Revin puțin la tipare cognitive. Imaginează-ți să fii crescut în acest spirit. Cu aceste cuvinte pe post de corecții materne (sau paterne).
Cum crezi că s-ar forma mentalul tău? 

Ne naștem cu toții inocenți.
Din păcate nu există niciunde nicio lege care să interzică persoanelor cu tulburări de personalitate să nască și să crească copii.

Să știi că nu vorbesc gratuit. Prin tulburare de personalitate nu exprim un argou, ci un jargon. Jargonul este un limbaj specific unui domeniu sau altul. În cazul meu - psihologia clinică.

Există foarte mulți oameni care suferă de tulburări de personalitate, dar care nu primesc niciun diagnostic niciodată, din simplul motiv că aceștia nu calcă pragul vreunui diagnostician.

Tulburarea de personalitate nu este o boală mentală, ci este așa cum sună: o tulburare a personalității omului. Acesta funcționează psiho-emoțional cu un Eu  distorsionat. În consecință, toate răspunsurile sale la stimulii de orice fel - sunt distorsionate.
În această categorie intră extremismul. De orice natură.

Niciun om pe lumea asta nu se naște rău, și nu crește dorind să fie rău.
Educația primită acasă, însă, formează oamenii într-un fel sau altul. 

Cei care au fost învățați că - pentru a nu fi o rușine pentru părinții săi (prin urmare a pierde iubirea) - este important să se supere pe anumite chestii, să se-ncrunte, să lupte până la moarte, să nu precupețească niciun efort - ei bine, așa vor funcționa pentru tot restul vieții lor.

Toate nevoile unui copil se rezumă la iubire și hrană. Iar foamea cea mai aprigă este aceea de iubire.
Atunci când părintele tău îți condiționează iubirea, tu-copilul vei îndeplini dumnezeiește toate acele condiții pentru a primi iubirea de care ai nevoie.

Din păcate, nu există nici școli de formare a viitorilor părinți, nici legi care să interzică oamenilor bolnavi la suflet să educe copii.
Ce zic eu??
Nici măcar legi care să interzică intrarea în politică, ori în admnistrație publică a oamenilor cu tulburări de personalitate - nu există.
Știu, ai să-mi spui că funcționarii publici sunt obligați să efectueze teste psiho anual. Halal teste. 
Pardon, testele nu-s rele. Aplicarea e defectuoasă. În afară de cei cu vădite simptome schizofrene - nu cred c-au primit recomandări negative alții. De multe ori nici în cazurile clare de schizofrenie.
Trăim într-o societate a lui ”Nu-i treaba mea”, și a lui ”Nu mă bag, că mi-o iau”

Acesta este un lucru de conștientizat.
Ne dăm de trei ori peste cap să fim cât mai liberi, cât mai lipsiți de reguli și condiționări, ca prizonierii cu complexe claustrofobe.
Am ajuns să ne fie teamă să rostim cursiv o-ntrebare fără a fi acuzați de discriminare.
Iar aceasta este cea mai gravă formă de abuz social.
De teama etichetării, a oprobiului unei categorii sau alteia de ideologiști - ajungem să tăcem mâlc, să ne retragem rușinați, să acceptăm abuzuri, din ce în ce mai grosolane și mai lipsite de dscernământ.

Scena politică este un circ. Efectiv un c i r c.
Dacă vei ruga un copil să-ți spună cum vede scena politică - îți va spune că este un fel de palat cu încăperi impunătoare, în care niște bufoni fac bișniță cu bogății care nu le aparțin.

Din teama de a fi catalogați drept lipsiți de toleranță, discriminatori, încălcători ai fundamentelor democrației - o dăm în extrema cealaltă, a toleranței lipsite de discernământ, a ACCEPTĂRII și astfel COLABORĂRII la involuția  unei societăți și-a următoarelor generații.

Există oameni cu grave probleme sufletești. Nu o spun cu răutate, nici cu ironie. Citește mai sus. Există o explicație pentru aceste abateri de la un echilibru consensual.

Problema intervine la rezonanță.
Știi, legea rezonanței: tot ceea ce vibrează pe aceeași frecvență - se-atrage, și are ca efect o creștere a amplitudinii vibrațiilor sistemului rezonator.
Și când mai mulți oameni cu probleme sufletești se-atrag în grupuri mari - se creează fenomenul psihozei în masă.
Omul nu realizează că-i defazat. Creierul său are tendința să capteze doar acele elemente care-i hrănesc iluziile, sau, după caz, deziluziile.
Iluzie = Percepție falsă a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinată de legile de formare a percepțiilor sau de anumite stări psihice sau nervoase.(DEX)

Legile de formare a percepțiilor - vi le explic eu. Totul pornește de la o senzație. Un stimul care excită un simț al omului (vizual, olfactiv, tactil, gustativ, etc) - declanșează în om o senzație. 
Fiecare om are un prag liminal cu privire la experimentarea senzaței. Adică, spre exemplu, poți auzi un sunet între anumiți decibeli. Sau lumina între anumiți parametri de spectru. La fiecare om, pragurile liminale diferă într-o anumită măsură. Tot ceea ce este sub acest prag liminal - se numește informație SUBLIMINALĂ. 
Odată experimentată senzația - creierul procesează la traducerea acesteia. Bazându-se pe analiza bazei de date deja conținute. 
Așa cum spuneam anterior, baza de date se creează în prima copilărie, atunci când se pun bazele tiparelor, și se dezvoltă de-a lungul vieții, dar în majoritatea cazurilor doar în măsura în care noile informații pot valida baza de date existentă.
Această traducere a senzației se numește percepție.
De fapt, noi nu vedem ceea ce este, ci vedem ceea ce creierul nostru a învățat că este acel ceva.

Nu am să dezvolt mai mult, pentru că subiectul este altul, și nu doresc să mă abat de la el. Dar este util să cauți să înțelegi mai mult despre aceste mecanisme. 

Fiecare om în parte PERCEPE corespunzător bazei sale de date. 

Eu pot să-ți spun ție în zece moduri, toate pertinente - că lumina conține în sine tot spectrul de culori, dacă tu ești convins că lumina-i doar albicioasă în contrast cu negrul întunericului. 

Psihoza în masă este acea stare a unui grup larg de oameni care percep defazat, indiferent de logica argumentelor care i-ar putea contrazice.
Faptul că alte persoane validează această percepție - are menirea să convingă definitiv că adevărul se află numai și numai în mâinile acelui grup.
Revin cu rugămintea să deschzi linkul de mai sus, acela în care-ți vorbesc despre exemplele istorice date de dl. Ficeac.

Atunci când există și o figură de leader (și întotdeauna există) - oamenii se auto-exonerează de responsabilitatea actelor lor, indiferent de atrocitatea acestora.
Poate ai citit despre experimentul Stanford, sau, mai elocvent, despre experimentul Milgram. Caută pe google, cu siguranță găsești. Posibil după experimentul Stanford să se fi făcut și-un film.
Le recomand.

Zimbardo și Milgram au arătat un aspect al psihologiei maselor - care nu trebuie niciodată ignorat, sau abstractizat.

Oamenii își pot pierde cu ușurință discernământul, nu doar bunul simț elementar, dacă credința lor este alimentată de alți oameni, și dacă există o figură de autoritate care să ia decizii în numele grupului. Leaderul de grup devine regina-mamă, și, oricât de absurde ar deveni pozițiile sale, oamenii i se vor supune cu obediența fanaticului.

Nici să nu-ncerci să contrazici un extremist. N-ai argumente care să combată credințele unui creier spălat, din toate aceste motive pe care ți le-am explicat mai sus.
Te poți pune în pericol, pe tine sau pe familia ta - dacă te bagi acolo unde există tradițe de grup și ideologii  puternic alimentate cu iluzia dreptății.

Dar putem trage un semnal de alarmă, atunci când vine vorba de informație.
Cred că este important ca statul ca entitate de sine stătătoare să-și asume responsabilitatea cu privire la discernământul celor cu poziții de leaderi.

Spre exemplu, ceea ce se întâmplă pe pagina mea de două zile-ncoace - este o radiografie a extremismului etnic, extremism care nu are cum să degenereze în acest fenomen al psihozei în masă - decât cu alimentarea reginei-mamă.

Aș putea acum să revin și să le spun că nu mă doare nici în cot dacă pe plăcuțele orașelor ar scrie în 27 de limbi - printre care chiar și aramaica, și că, personal, aș pune funcționari publici - câte 32 pe-un post, ce 32.... 77 pe-un post, fiecare vorbitor de altă limbă, chiar și vorbitori de latină, dacă e. Că și latina s-a vorbit odată.
Aș putea să le zic orice, orice - și nimeni nu m-ar auzi. Dovadă stă reacția vehementă a atâtor oameni care mai abitir m-au înjurat pe postarea în care spun că nu a fost intenția mea să supăr pe nimeni, și că nu iau personal jignirile. 
Oamenii au fost atinși fix în acel punct nevralgic care bruiază percepția. Și s-au grupat. N-am sesizat discursul vreunui leader, dar, ce-i drept, nici n-am cum să urmăresc toate comentariile. Sunt mii, și lumea încă scrie. De două zile oamenii scriu încontinuu. 

Extremismul este un fenomen care ia amploare. 
Vezi ce se-ntâmplă-n Europa.
Acum, propagarea psihozei maselor este facilitată de înlesnirea comunicării (rețele sociale, telefonie), și de circulația informației (mass-media) - informație numai bună de reinterpretat în orice context.

Nu, să nu crezi că un argument logic poate calma spirite. Termenul de psihoză în sine te poate lămuri.

duminică, 18 iunie 2017

Stigmatul vinovăței în ”lecția de viață”

Eu am avut norocul să am o viața grea, de mică, toată lumea știe asta, că le-am povestit, în mare. Aproape că n-am avut de ales, decât să citesc foarte mult, că mințișoara mea avea nevoie să înțeleagă. Și aveam exemple vii în casă, în jurul meu, în trăirea mea.

Ceea ce atunci părea un blestem greu, azi pare binecuvântare. Este, nu pare.

Știi, când am început să înțeleg tablourile generale, să ies din mărginita poziționalitate - tot sensul vieții mele și-a arătat o altă natură, una la care nici n-aș fi visat din colțișorul meu umbrit.

Până să reușesc să am o privire de ansamblu, am trecut prin toate etapele (prostiei umane). N-am ars niciuna. Nimeni nu arde. E ca la școală. Nu treci dintr-a-ntâia într-a doișpea, că până la ”Enigma Otiliei” trebuie să-nveți literele. Și gramatica. Altfel, Otilia rămâne definitiv o enigmă.

Am înțeles câteva lucruri esențiale de-a lungul drumului spre această râvnită înțelepciune, care dă serioase bătăi de cap în zilele noastre.

Spre exemplu, am înțeles că nimic pe pământul ăsta nu este o ”pedeapsă”.

Și că această ”lecție” nu are sensul pe care i-l atribuie majoritatea oamenilor. Atunci când ”primești lecții de la viață” - nu e pentru că ai greșit cu ceva, ai fost rău, ai încălcat nu-știu-ce legi, etc.....

Lecția nu este niciodată o pedeapsă, ci o favoare. Sau mai degrabă o normalitate. Lecții primim în fiecare zi, așa-i construită viața.  

Strâmbăm din nas la alea mai complicate, de parcă universul ne-ar fi, de fapt, dator cu buchete de flori feng-shui și ședințe de spa odată la două zile.
Așa cum fac copiii la lecțiile complicate pe care le primesc la mate înainte de teză. Se simt pedepsiți, nedereptățiți, copleșiți de această lovitură grea pe care profa le-o servește ”că are ceva cu ei”.

Nu, prietene, n-ai greșit cu nimic, n-ai încălcat nicio lege niciunei divinități, divinitatea nu este niciodată o instanță exterioară ființei tale. Crezând că ”te bate Dumnezeu” - de fapt - îl pui pe Dumnezeu în postura de a se bate singur. 

Cred că problema noastră cea mai mare este aceea că înțelegem greșit conceptul de Dumnezeu.
Oricum ai alege să-L pricepi - El nu poate fi ceva exterior ție. 
Toți ilumnații pe care i-a avut omenirea, din toate religiile pământului Îl descriu ca fiind omniprezent, omniscient, nemărginit. 
Fiind nemărginit - n-ai cum să fii tocmai tu - marginea Lui. 
Are sens?
Deîndată ce-ți repoziționezi Eul în raport cu această chestiune, poți remarca imbecilitatea unor credințe care ți-au mâncat ficații pân-acum.

Inocularea vinovăției în raport cu viața - este un mod găunos de manipulare a
maselor. Nu, nu-ți imagina că mă refer doar la religiile de tradiție, mă refer și la spiritualitatea de șanț, care, cu alte cuvinte, unele mai actuale - propun un Dumnezeu tiran, la fel de nedrept ca cel prezentat la biserică, atunci când te spovedești.
Nu se mai zice ”te bate Dumnezeu” - se zice că ”Universul îți dă o lecție, c-ai luat-o pe arătură”.
Pe vremea când atât puteam să înțeleg și eu, mă tot întrebam cât de nedrept să fie acest Dumnezeu al meu pe care eu Îl caut în tot ceea ce fac, Îl tot rog să-mi arate ”calea dreaptă”, ”lumina”, Îl venerez, iar El nu doar că nu-mi arată nimic, dar mă mai și paletează la fiecare deviere de la un drum netrasat și incert.
Apoi, mai era această întrebare, care-mi măcina constant neuronii: Da' când am fost mică, ce-a avut cu mine? Mi-a dat lecții pentru ce mai exact? Pe ce arătură o ia un copil, căruia nici măcar nu i se arată drumul? Cu ce greșește un copil pe lumea asta, eventual în afara faptului că se naște?

Nu mi-a făcut niciun bine niciodată poziționarea în postura greșitorului pedepsit pentru vini negândite. Chiar și pe pământul acesta al ”păcătoșilor” - sistemul justiției pedepsește doar pe litera legii.
Sistemul justițiar divin părea unul absurd și atât de incert încât ți-era teamă și să respiri mai sacadat ca nu cumva Universul să interpreteze asta drept lipsa zenului personal, și să-ți dea un neveu din topor.
Înainte s-apuci să explici că respirația e de la sport, c-ai vrut să-ți respecți corpul ce ți l-a dat Dumnezeu, să fii sănătos. 

Câteva experiențe aproape transcedentale - mi-au adus în atenție acest discurs al încrederii în divinitate.
Ce înseamnă să crezi în El?
Să crezi că există? Pe bune? Acest nemărginit omniprezent, omniscient, omnipotent - are nevoie să ducă muncă de convingere cu tine, muritorul, că, de fapt El există, și-I gata pregătit să-ți mai dea o paletă după ceafă, că n-ai zis corect Tatăl nostru?
Cât de retardat să fie și Universul ăsta? Și în ce stadiu al tulburării maniaco-depresive să fie și acest Dumnezeu făcător de tot?

Înțelegerea asta-i ca foile de ceapă. Straturi-straturi, și cu fiecare strat - plângi, vrei-nu vrei.

Poți să crezi sau nu în El. Cred că-I este egal. Cred că Universul nu dă o ceapă degerată pe chestia asta (că tot vorbeam de cepe). Cred că dacă acest Dumnezeu omnipotent ar fi dorit cu orice preț ca muritorul de rând să creadă-n El - se arăta în așa fel încât pur și simplu să nu existe dubiu, nici mister. Probabil că ținea conferințe săptămânal. Sau trimestrial, nu știu. Făcea cumva, în omnipotența Lui - să pună punctul fix pe i. Și-atunci - nănăiță la ăia care nu-i ascultă poruncile dictate-n conferință. Ca Dragnea, sau pe-acolo.

Dar dacă tot crezi în El, păi atunci SĂ AI ÎNCREDERE, prietene. În primul rând că trăiești într-un spațiu al iubirii, nicidecum al pedepsei  gratuite, al lipsei de clemență, al umilinței constante și al sado-masochismului revelat. 

”Lecții”?
Sigur că da. În fiecare moment, nu doar atunci când cade necazul pe capul tău. Și bucuria-i o lecție. Totul este o lecție. Lecție după lecție. Că așa ne naștem. Aparent goi de informație pe plan conștient. Cu un mecanism de cogniție format să cumuleze mereu. Informație. Tradusă în rațiune și sentiment. 

Transformând această învățare inerentă într-o cursă de șoareci.... nu ne ajutăm nici pe noi, nici pe vreun Dumnezeu care n-a lăsat vreun alt reper decât importanța iubirii.

Iubirea ca stare de a fi, nu ca afect generator de egoism și multe frici de ”pedepse”.
Iubirea ca stare de realxare mai degrabă, de acceptare, de necondiționare a binelui.

Sunt oameni care se îmbolnăvesc. Unii de boli incurabile. Pentru care există în literatura de specialitate - vindecare doar ca ”miracol”.

În jurul lor apar mereu ”binevoitori” care fac pe deștepții pe necazul altuia.

”Trebuie să-ți înveți lecția pe care ți-o dă această boală”.
”Trebuie să mântuiești greșeli pe care le-ai comis Universului”

”Trebuie să faci tumbe și triplu-salturi în zig-zag pentru a reintra în grațiile unui Univers capricios care nu te-a înștiințat niciodată cu privire la proprile limite ale acceptării”

Omul, după ce că-și simte pământul de sub picioare dezintegrându-se în miliarde de cioburi inestetice, e-ngenunchiat defintiv de acest stigmat al greșelii. O greșeală punctată, dar niciodată explicată.

Cu ce-am greșit, Doamne, zi-mi că vreau să repar în clipa asta, fix în clipa asta vreau să fac ORICE!!!!

Numai că ”Doamne” nu trimite niciodată pergamentul condamnării, de-acolo de pe jilțul Său aurit dintr-al zecelea cer, norul nr.1.....

E-o lecție boala? Totul e o lecție, și necazul și bucuria, și greșeala și impecabltatea. 

Cum îți explici, binevoitorule - că există oameni cu adevărat răi, care încalcă flagrant legile pământului și-ale Universului, și-ale oricărei precare moralități - care trăiesc bine-mersi până la 90 de ani?

Boala este un semnal al corpului, care spune ”Mi-a fost greu o perioadă. Avem nevoie de odihnă, de liniște, de liniștire”
Avem = corp, minte, suflet.
Boala nu este o pedeapsă. Este un semnal al corpului, o reacție fizică a greului interior, psiho-emoțional.
Gena bolii există în foarte mulți oameni. Buni și răi în egală măsură. EGALĂ MĂSURĂ.
Cercetătorii nu au reușit până-n zilele noastre să explice cum și de ce în anumiți oameni se declanșează boala, în alții - nu. Pare să fie random.
Unul bea, fumează, se droghează,  e rău și prost - dar trăiește sănătos cu gena-n el, neactivată de niciun păcat fizic sau moral.
Altul mănâncă sănătos, nu bea, nu fumează, face sport, e bun, blând, înțelegător, numai bun de pus la rană - și bum! - moare tânăr, răpus de-o boală incurabilă, declanșată din nimic, acutizată de neliniștea vinovăției mocnite și neînțelese.

”Cu ce-am greșit, Doamne, de ce eu???”

Tăcere. 
Nici ”Doamne” și nici binevoitorul specialist în ”păcate” declanșatoare - n-au un răspuns. 

”Doamne” tace ca-ntotdeauna, că încă n-a organizat conferințele alea cu directive clare, și nici blog nu și-a deschis.


Binevoitorul răspunde-n parabole idioate.
Te-a-ncuiat. Parcă boala nu era destul necaz. Acum te mai simți și vinovat de crime împotriva umanității. Ai mai bătut un cui în corpul și-așa obosit.

Nici boala și nici necazul nu sunt ”lecții” în urma unor greșeli. 
Atât bunele cât și relele ne sunt inerente. 
Trăim în aceste condiții. În aceste condiții ne naștem, acesta este designul nostru: să cumulăm și să gestionăm informații. Totul este informație. ADN-ul este informație. Cea mai mică celulă este informație.

Tot spectrul existent al informației din acest Univers inteligent - va fi experimentată. 

Nu pentru că primim doar ce credem noi că merităm, ci pentru că facem parte din această rețea vie de informație. Pentru că creșterea personală, înțelepțirea, învățarea - vin odată cu experimentarea. 
Informația nu conține antagonia bine-rău în sine. 
Noi punem etichetele acestea. 
Așa cum la școală aveam momente în care anumite materii păreau inventate doar pentru a chinui copiii pământului. 

”Lecție”?
Da și nu.

Da, în virtutea faptului că tot ce cumulează un om într-o viață, bine sau rău  - face parte din setul de ”lecții” destinat. Așa cum școlile au o programă, pe ani școlari. Așa cum meseria se-nvață experimentând toate procesele respectivei specializări.

Nu, în virtutea faptului că acest termen este denaturat în înțelegere, reprezentând mai degrabă un act de pedeapsă în urma unei greșeli în acțiune sau non-acțiune.
Nu, nu și nu.
Nu.

Trăim într-un Univers al informației. 
La bază este informația. 
Asta o spun oamenii de știință, ăia care caută-n microscoape ultra-performante - adevărul, miezul acestei existențe despre care nu există dovada sau explicația scrisă, conceptualizată a unui început concret, nici a unui sfârșit determinat.

Deocamdată asta știm: La bază este o formă de energie care conține informație. O particulă/undă. Adică și-și. În același timp.
Noi, corpuri-minți suntem un set de informații. ADN-ul este informație predestinată, dacă vrei. Sunt gene care conțin informații. Majoritatea inactive. Pe viață. Foarte puține - exprimate pe de-a-ntregul conținut.

Viața este un șir de experiențe. Bune și rele. Pe care le avem, pentru că facem parte din această rețea vie de informație, care va fi - mai devreme sau mai târziu experimentată în totalitatea spectrului său. Ca un dat. Ca o cumulare inerentă în sine a totalității genelor conținute-n TOTUL care ne conține.
Atât.

Nu, omule, n-ai greșit cu nimic.
E rândul tău la tablă, atâta tot. Nu primești calificative. Cumulezi indiferent de buna sau proasta gestionare a lecției.
Informația are prostul obicei de-a nu respecta legile minții conștiente, nici pe cele ale unei moralități dogmatice.

Informația are prostul obicei de-a cuprinde omniprezentul, omniscientul, omnipotentul, nemărginitul. Indiferent de gustul personal de la un moment dat.

De aceea mi se pare o pierdere inutilă de energie - atunci când pățim câte ceva, mai grav sau mai puțin grav - neplăcut, să ne blocăm într-un cerc vicios al vinovăției. Ce TREBUIE să învăț? Cu ce-am mai greșit? Care-i LECȚIA? 

Prietene, omule, străine, LECȚIA-i fix experimentarea. 
Așa cum copilul la școală învață și materii care nu-i plac. Și dă teze și din subiecte pentru care simte că nu-i pregătit, sau pentru care nu are o afinitate deosebită. Pentru că materia trebuie parcursă conform curiculei. Și conform unei continuități inerente. Cum spuneam, nu poți ajunge la ”Enigma Otliei” fără a învăța să citești. Până s-ajungi să faci un rezumat coerent al romanului - parcurgi diverse etape. Majoritatea neplăcute.

De ce te-afunzi în blocaje inutile? Ți se pare că există vreun șablon în toate experiențele umane? A lăsat Universul vreun manual atotcuprinzător, gen manualele de medicină, sau DSM-ul psihiatrului? (chiar și alea se revizuesc) 
Nu ți se pare pervers să fii informat că plătești pentru culpe despre a căror existență nu ai fost inițial informat?
Nu ți se pare că te blochezi încercând să conceptualizezi ceea ce nu poartă în sine nici etichetă nici condiționare?
Nu ți se pare că-ncerci să limitezi  prin asta - nemărginirea unui Univers în continuă evoluție?

Personal, am învățat să iau experiența ca atare, fără s-o judec cu mintea ”incepătorului”. Până să fiu în stare să-i fac rezumatul, ori să-i înțeleg utilitatea, este foarte important să nu mă opun. 
Ca la școală: nu întrerup lectorul de la prima frază, că nu-nțeleg unde vrea s-ajungă. Îl ascult întâi până la capăt. Apoi, dacă am nelămuriri - întreb. Explicațiile primite vor avea sens. Pentru că voi fi ascultat întregul subiect cap-coadă.

 

sâmbătă, 3 iunie 2017

Idilă pe net

O vezi bunăciune, uneori chiar piți, așa, cu buze pline, colorate pastel, bulane la vedere, bine definite (te duce cu gândul la ea transpirată și sexy în sala de sport pe aparatul capră), fund bombat, unghii naturale scurte, tot pasteluri, cizmulițe de vară și rochițe girly romantico-senzuale, nu te poți decide dacă-ți trezește mai degrabă simțurile paterne, sau pe cele de mascul alfa.

Tipa e profundă, e filozoafă, citește mult, se uită la televizor puțin, intră rar pe facebook. E degustătoare de artă după cum vezi tu la ce dă ea laic pe fb, și-i place muzica. Îi plac astea clasice, îi plac baladele rock, și play-listurile astea de relaxare. E zen. 
E-o riți-piți-miți zen, cu cartea pe ea.

Gacica scoate din ea niște chestii deștepte, bă, e deșteaptă, îi merge mintea cu acceleratu' şi asta te intimidează destul de tare, dar te și incită, de când îți doreai tu așa o piesă, și frumoasă,și devreme-acasă. 
Un vis, frățică.

Un miiiiiiiiiic, foaaaaarte mic inconvenient. 
Tipa pare inabordabilă. Adică-cam așa se declară ea. 

Bine, dar e complicat cu femeile, știm bine că la femeie ”nu” = ”poate”, ”poate” = ”sigur că da”, în timp ce ”da” e numa' pentru maimucile cu care-și pierde zilele pe la terase, shoppinguri și alte porcării.
E complicat, clar, cu femeile, mai ales cu astea sofisticate, că chiar și Freud a zis că după 30 de ani de studiu, încă n-a-nțeles ce vrea, de fapt, femeia. Freud ăsta pare așa, un tip cult, cel puțin în poza cu citatul - are față de om serios, cu scaun la cap.

Deci, conform formulei clasice, ”nu” = ”poate”;
Și - conform șarmului personal, ai tu un ac fix pentru cojocul ei.

Treci repede-n registru tot ce-i de bifat despre cuconiță, și schițezi formula de joc. Oscilezi între un previzibil 4-3-3, sau  un tehnic 4-2-4. Te mai uiți odată la profilul ei și te decizi pe 1-2-5-2.

Fata nu se lasă ușor, e nevoie de artilerie grea, tată, că un ”Cf frumoaso, ce bine miar sta in tn, pardon, langa tn papuse” nu ține la astea ”serioase”.

Îți iei inima-n dinți, fața de Don Juan (nu se știe niciodată de unde sare-o invitație la chat cu web), deschizi messenger, pocnești degetele, îți freci mâinile, și tastezi:

”Bună”

Aștepți. Un minut, două, zece. Nu-ți citește mesajul, face pe inabordabila. Nu-i bai, așa să facă cu toți, să fie cuminte și să-și vadă de treaba ei, că așa trebuie să fie iubi a ta. Zâmbești. Pișicheră mică.... deja mi-ai intrat la suflet, ești iubi meu....
Tastezi în continuare, de data asta cu un elan nou, te simți creativ și totodată cuprins de-un val de nostalgie transcedentală. 

”Frumoasă”
Ștergi.
”Superbă”
Ștergi.
”Ce mănânci, de ”.... ..... .....
Ștergi.
”Îmi”  ..... ..... ..... 
Ștergi.
”Ma pis pe figurile tale de mironosită, că nu știu ce să-ti zic!!!!”
Ștergi, bine-nțeles.
Să nu uiți să scrii cu toate literele, să pari matur și serios. 
Scrii:
”M pis p figurile tale d divă, si scr cm vr eu daaaaa?????”
Ștergi.
”Frumoasă si desteapta. Interesanta combinatie.”

Apeși repede tasta enter, să nu te-ntinzi a-proasta. Cu asta o dai gata, garantat. 

Aștepți. Un minut, două, zece. Nu-ți citește mesajul, poate nu-i online. Nu-i bai, ai răbdare. Tipa joacă tare. A trecut o zi și nimic.

Postezi public un buchet cu cei mai mulți trandafiri roșii la un loc. În descriere spui că-i dedici tuturor doamnelor și domnișoarelor din lista ta de prieteni. Să vadă și ea ce tip sensibil și romantic ești. Păi dac-ai fi tu iubitul ei, ea nu-și dă seama câte din-astea i-ai posta doar ei? Ba, o să-și dea seama, că e deșteaptă foc. Stai, că-ți mai dau păpușe, io sunt numai pentru tine, ai să vezi!

A trecut ziua și autista nu ți-a dat laic la trandafiri. Bine că ți-au pus inimioare toate băbăciunile pământului. Vezi? Așa-i femeia. Când fu Tică nu fu Tache, când fu Tache... nu fu Tică.

Postezi o imagine cu un apus de soare răvășitor de romantic, cu doi îmbrățișați în depărtare, undeva pe malul mării. În descriere spui doar atât: ”Noapte bună................”


Aștepți. Un minut, două, zece. Asta-i proastă. Niciun laic?????? Băăăăăă!!!! Mă dau peste cap pentru tine și pe tine te doare-n cur?!!!!
Opa. Stai c-a postat ceva. O poză cu ea pe malul mării, la apus. Ce privire pătrunzătoare! E nostalgică. Staaaaaaai așa. Așa. Io am postat cu malul mării, ea cu malul mării. Io cu apus, ea cu apus. 
Hai că s-a legat ceva. 

Te prepelești toată noaptea gândind la viața asta, la faptul că laicurile-s relative, și că fericirea nu trebuie niciodată căutată în lucruri efemere. 
”Fie omul cât de prost, vine mintea după post”. Nu poți uita cuvintele tatălui tău, și asta te-ncurcă iremediabil. O fi venind vremea să te pui la casa ta?

Imediat ce dau zorii zilei postezi trei citate absolut grăitoare despre fidelitate, despre cum face bărbatul adevărat când are o femeie care să merite lângă el, plus ăla cu dragostea învinge tot.

Tragi cu ochiul la inbox, și constați cu amar că domnișoara scârț n-a catadicsit să-ți răspundă. Nici măcar să citească ceea ce, cu atâta măiestrie i-ai scris. Mă, nici dacă erai filozof nu-ți ieșea așa perfect.

Postezi Scorpions - Send me an angel. Numai un înger te mai poate repara. Ți-a distrus nervii mironosița asta. Cine se crede, mă?

Ea dă like. Rezonați. E groasă. Pur și simplu ai norocul scris în frunte. Dai repede la maxim cu maneaua. Pe-asta nu poți s-o distribui. Să nu te facă ea pe tine manelist, că nu te cunoaște ea pe tine. Și, stai așa. Păi ce crede ea? Că face ce vrea din tine? Păi tu ești lăchetele ei? Ia hai, gata că te-ntinzi, păduchioaso. Am și eu standardele mele.

Posetzi maneaua.
Spui că te simți fabulos. 
În descriere precizezi că o dedici tuturor dujmanilor, și nu în ultimul rând pentru toate hahalelele cu aere de vedete din revista ”Foamea”. 

The end.

P.S.: Acesta este un pamflet și trebuie citit ca atare. Personajele sunt fictive, create cu scopul de a descreți frunțile, eventual de a smulge-un zâmbet de amuzament. Râsul este recomandat pentru menținerea unei vieți sănătoase, și pentru o evoluție spirituală spectaculoasă.


vineri, 2 iunie 2017

Cine ești tu. Din nou despre iertare.

... Și iată-mă pe mine, această mamă Omidă a iertărilor, acest guru al eliberărilor transcedentale  - vorbind pentru (cel puțin) a treia oară despre iertare.
Mi-e și rușine.
Zici c-am dat vreo spargere-n Akashă, și-acuma vin cu chestii nemaiauzite, să revoluționez pământul și încă trei planete vecine.
Când-colo, sunt un muritor de rând, cu experiențe de viață dintre cele mai comune. Am suferit ca o martiră, m-am simțit neînțeleasă și nedreptățită, am plâns în pumni de-atâtea ori în viața mea, o zonă montană din România a primit porecla de ”Valea plângerii” datorită mie, care o săptămână întreagă cât am campat acolo cu prietenii mei - am plâns neîncetat pe malul unui râu din inima munților. Zi de zi am plâns. 

Păi dacă n-am fost eu alfa și omega victimelor acestei vieți nedrepte - nimeni n-a mai fost. Zău.
Singurul meu merit este acela că pot sintetiza în cuvinte accesibile - chestiuni destul de greoaie prin transformarea lor în clișee.
Aceasta este calitatea mea. 
Am puterea să fiu naturală într-o lume atât de plină de sine, dar mai ales atât de axată pe ”treziri spectaculoase”, evoluții spirituale în trei pași simpli, teoretizări atât abstracte ale unor trăiri atât de omenești.

Un comentariu amar pe pagina de blog mă motivează să mai încerc odată cu iertarea. Am convingerea că, datorită faptului că eu chiar am trecut prin acest proces al metabolizării ”răului”, că nu am ars nicio etapă, dar mai ales pentru că nu am niciun interes să mă propun pe mine, să-mi cosmetizez trăirile pentru a părea mai bună sau mai ”evoluată” decât sunt - pot atinge inimi care acum parcurg procese similare.
Măcar una de-o ating, măcar pentru o clipă, sunt câștigată.
Știi, eu am niște statistici care mi se afișează în pagina de administrare a blogului.
De acolo constat că cele mai citite (sute, uneori mii de vizualizări pe zi) articolașe ale mele sunt acelea despre iertare, și cele în care vorbesc despre vindecarea de părinți.
Acelea sunt și cele în care mi-am deschis inima într-un mod aproape dureros. Nu-i ușor să povestești unor străini despre lipsurile tale, și despre acele momente care nu neapărat te flatează.
Acelea sunt și cele care reprezintă pentru fiecare în parte  un călcâi al lui Ahile.
Cu atât mai mult cu cât vine acest curent al dezvoltării personale, al ”trezirii spirituale” al dimensiunilor 5D, al cerurilor dincolo de îngeri - și-ți trasează niște dogme seci drept condiții imuabile ale ”evoluției”, condiții stricte și extrem de neaccesibile trăitorului onest.

Pe bune acum, când tu ești fix în cea mai proastă pasă a ta, când pentru tine cerul stă să-ți cadă fix în cap, și vine-un guruleț cu aură de șef peste prostime - să-ți zică cât ești tu de praf pentru că-i vina ta că-ți pică ceru-n cap, și mai ești și responsabil de căderea umanității în dizgrație divină, că fix tu nu ești capabil să ierți și să-ntorci și celălalt obraz la scuipat..... te p...și pe ea iertare și evoluție și karmă și dumnezăi și sfinți și toată șleahta de treziți în paștele doamnei care i-a zămislit așa deșteptăcioși.
Pe scurt.

Ne deranjează dogmele, ne deranjează popii încuiați cu detectoare de păcate la purtător, dar nu ne jenăm s-o dăm în alte fanatisme, în stereotipii, în clișee. Aceeași Mărie. Cu altă pălărie. Una mai Matrix, așa. Mai fashionistă.

Când citesc unele postări mai vechi - mă regăsesc în șleahta acestor deșteptăcioși dătători de găuri în macaroanele vieții. Trag concluzii, dar uit să parcurg exercițiile din spatele concluziei.
Așa, cum am făcut când am scris Iertarea: cheie pentru eliberarea blocajelor în cele mai profunde structuri ale tale.
Concluzia mea este foarte bună, și mi-o susțin. Dar nu-i de-ajuns concluzia. 

Cum faci să ierți? CE ÎNSEAMNĂ SĂ IERȚI? 
”De unde-atâta iertare și până când” - vorba doamnei care-mi comenta deunăzi postarea.
Cum naibii procedezi? Îți iei vreo poziție zen anume, iți pui vreun botox pe ridurile de expresie, și privești cu relaxarea idiotului - cerul, căzându-ți fix în cap? 
Faci mantre în timp ce-ți pușcă inima de necaz? 
Cum?

”Te ierți pe tine”. Peee buuunnneeee??? Dar nu sunt supărat pe mine, prietene, de ce să mă iert tot pe mine? 

De regulă cel care postulează această ”teorie a evoluției” o face cu superioritatea celui care e undeva deasupra tuturor vicisitudinilor vieții, și din postura sa de guru arhanghelizat nu poate decât să constate cât de penibili pot fi muritorii, dar mai ales cât de vinovați sunt ei.
Te mai și apostrofează că nu suporți adevărul zis în față, dacă ai tupeul să-ntrebi adițional. În timp ce-ți mai scuipă una cu iubirea de sine. 
Mvai, dar să nu uităm de oglinzi, căci, nu-i așa, dacă nu vezi că dușmanu-ți oglindește dușmănia - ejprost, stai jos, ai doi.
Îl vezi fiert pe câte un incomod ce-i șifonează ”iubirea de sine” - răspunzându-i fără inimioare, steluțe strălucitoare, laude și mulțumiri pentru că există pe-acest netrebnic pământ, al cărui buric, cu siguranță, este. Se-ntreabă compulsiv ce-i oglindește Lui, sfințeniei întruchipate - un asemenea episod ”dramatic”. Și-apoi se liniștește, concluzionând apoteotic - că de fapt, el, buricul, a ieșit din legea oglindirii, fiind de-o puritate soră cu sterilitatea, și de fapt acești josnici muritori cu vibrațiile lor ieftine se-agită-n preajma lui, că nu le place lumina.

Mna.
Vezi, dacă nu ești evoluat ce ți se-ntâmplă.

Hai cu iertarea.
De la firul ierbii.
Am atâtea să-ți povestesc. Nici nu știu cum să sintetizez.

Dar cred că cel mai important lucru din lume este să știi înainte de orice - că cea mai sănătoasă chestie e să fii natural. Onest tu cu tine. Să-ți vorbești mult. Și să nu te minți niciodată. Nici măcar de dragul lui Dumnezeu. Dumnezeu oricum te știe mai bine decât te știi tu. Plus că El nu-i în afara ta, nici barbă n-are, și cred (așa zic gurile-rele) că nici baston.

Spre exemplu, imaginează-ți că ești o celulă în corpul Lui.
Imaginează-ți că sănătatea Lui depinde și de sănătatea ta, în special de sănătatea ta emoțională.
Să zicem că restul oamenilor de pe pământul ăsta - sunt, la rândul lor celule. Din corpul lui Dumnezeu.
Și că suntem împărțiți în societăți, ca organele unui corp. Fiecare organ însumează un număr de celule care conlucrează pentru bună-starea sa. A organului.
De asemenea, intre diferitele organe - societăți ale corpului - este important să existe comunicare și armonie. Altfel corpul se-mbolnăvește.
Imaginează-ți că dacă trupul e bolnav, toate celulele sale au de suferit în consecință. El trebuie vindecat pe de-a-ntregul. Căci toate celulele care-l compun - contribuie într-un fel sau altul la starea de sănătate a întregului.

Dacă lucrurile ar sta întocmai așa, tu ce fel de celulă ai fi?
Și cât se poate baza Întregul pe colaborarea ta?

Deschide ochii. Am încheiat exercițiul de imaginație. 
Acum facem un duș rece.  

Cine ești tu? 

Răspunde-ți la întrebarea asta. Eventual în scris. Vorbesc serios. Ia foaia și pixul, și scrie cât mai mult, scrie tot despre tine.
Titlul să fie ăsta: ”CINE SUNT EU”.

Poți și pe laptop / calculator / tabletă să faci asta. Dar eu aș prefera pixul și hârtia. Îți angrenează anumiți centri importanți în plus. Și te poți analiza ulterior - unde ai scrisul mai nesigur, sau faci greșeli - poți descoperi blocaje / conflicte.

Eu cred că foarte multă lume suferă și iese greu din acest cerc vicios al suferinței - pentru că nu își are formulat în clar răspunsul la această banală întrebare: Cine sunt eu?”

Nu cine sunt eu, Andreea. Cine ești tu, oricine ești.

Să știi că la această întrebare foarte multă lume s-ar simți în măsură să-ți răspundă, dar niciunul dintre răspunsurile altora - nu va semăna întocmai cu ceea ce vei fi scris tu (eu bănuiesc că tu deja te-ai pregătit să scrii).

Alții te vor identifica cu unul dintre rolurile tale. Toți avem diferite roluri. Primul rol în viața unui om - este acela de copil. Apoi, de-a lungul vieții înmagazinează în sine o multitudine de roluri. 
Dar tu-tu - nu ești doar copilul cuiva, sau doar vecinul cuiva, sau doar părintele cuiva, sau doar prietenul cuiva, sau doar iubitul / soțul / amantul cuiva.
Tu ești toate rolurile tale la un loc.

Ia toate astea în calcul atunci când te apuci să scrii. Nu uita, este important să fii onest cu tine. Sincer până la sânge. 
Și este important să cauți în tine toate rolurile pe care le ai în această viață. Dar să ai grijă să nu te identifici mai mult cu un rol decât cu altele. Pentru că ești un tot unitar. Și tu, la rândul tău, formezi o micuță societate. Eu îți propun să te descoperi pe de-a-ntregul.

Nu-i așa că ai simțit nevoia să-i întrebi pe anumiți apropiați ai tăi cine ești, pentru a-ți putea face ”tema”? Nu-i așa că ai avea nevoie de ajutor în chestia asta?

Nu te controlează nimeni. Eu îți propun să fii tu cu tine o perioadă scurtă de timp, și să gândești doar cu mintea ta. Pentru că este vorba numai despre tine. Ești singurul expert în această chestiune.

Sau?

Pentru a te defini pe tine - ai nevoie să te raportezi la altcineva.  Aici avem o problemuță.
Acesta este unul dintre motivele pentru care tu crezi că nu poți ierta.
Nu doar că nu ai în tine o imagine precisă despre cine ești tu, dar mai și depinzi de validarea unora. Validare care uneori vine, alteori nu. 
Oamenii sunt diferiți. Uneori buni, alteori răi, uneori sclipitori, alteori jalnici. Oamenii sunt în multe feluri. Așa cum ești și tu. 
Și ei se raportează la tine, să știi. Așa cum faci tu. De-aici și majoritatea frustrărilor existențiale. 
Nimeni nu este perfect. Pământul nu este o zonă a perfecțiunii, posibil să-ți fi dat seama de asta, deja.
(Ce? Nu te așteptai la lovitura asta, așa-i? Să-ți confirm tocmai eu că nimeni nu-i perfect, când toți bloggerii preocupați de spirit te asigură că totul e perfect, chiar și găinațul de cioară ce-ți umple sacoul cel nou de respect :))))) )
Și atunci când un om imperfect se sprijină pe altul la fel de imperfect - pentru a reuși să se placă pe sine - rezultatul este previzibil.
De aceea ne călcăm atât de des pe coadă unii pe alții. Pentru că așteptările noastre de la restul lumii sunt nerealiste. În timp ce restul lumii are exact aceleași așteptări de la noi. Imaginează-ți un șchiop sprijinindu-se de alt șchiop. Nu e tocmai mersul drept. Iar ție nu-ți plac împiedicările. Tu vrei mersul de divă pe catwalk.
Na, păi pentru mersul ăla-ți trebuie echilibru.

La echilibru e de muncă.
Bine, dacă reușești să descoperi cine ești, așa cum ești - ei bine, greul a trecut deja. Mai ai de lucru la detalii.

Detalii.
Iertarea nu trebuie să fie lacrimogenă, și nici nu presupune un contract de concubinaj pe viață. 
Iertarea nu te obligă să placi o persoană, nici măcar s-o tolerezi.
Eu cred că aici se-mpiedică multă lume. Crezând că - iertând - sunt nevoiți să-i placă pe cei iertați, ba chiar să lege prietenii.

Relaxează-te. Nici vorbă de așa ceva.

A ierta pe cineva înseamnă cu totul altceva decât te-au obligat părinții să faci când erai mic și te băteai cu colegii de grădiniță. Nu trebuie să pupi pe nimeni, nu trebuie să faci promisiuni, nu ești nevoit să te joci frumos cu ăla cu care te-ai bătut de ți-au sărit capacele.
Dacă tu percepi așa iertarea - din nou avem o problemuță. Dar am o rezolvare simplă pentru tine: Am să-ți spun ceva, și-am să te asigur că nu mă-nșel. Am să-ți și exemplific.
Nu suntem obligați, nu suntem nici măcar predestinați să placem pe toată lumea. Nu ne obligă nimeni și nimic să fim prieteni cu toată lumea. Nu este necesar nici măcar să fim în acord cu toate acțiunile din lumea asta. Suntem atât de diferiți!
Exemplific: Isus a plăcut pe toată lumea? A fost El în acord cu fariseii?
Așa cum știu eu povestea - nu.

El i-a iertat pe toți. 
Nu i-a aprobat, i-a iertat. Adică a știut că atât pot ei. Nu i-a condamnat pentru o neputință a firii lor. Nu și-a legat binele, și nu a legat nici măcar binele întregii omeniri - de acțiunile lor. 
El a legat binele Său - de ceea ce era în El. De acțiunile și sentimentele Sale. 
El a legat binele întregii omeniri - tot de binele din El. Și-avea de unde.

Tu ai?
Bine, în tine. Ai? Cam cât? 

Nu te aștepta, atunci când îți propui să ierți - ca cel iertat să-ți recunoască vreun merit, să-ți ridice vreo statuie, să schimbe ceva la el.
Nu despre asta e iertarea. Asta este doar despre negustorie sentimentală.

Iertarea este numai despre tine, atât. Nu faci nicio favoare nimănui. Doar ție îți faci. 
Iertarea este despre eliberare, nu despre condiționare a aproapelui tău. 
Este doar despre felul în care te raportezi TU la acțiunile cuiva.
Iertarea nu e niciodată despre împăcări siropoase, cu promisiuni radicale, cu jurăminte de credință și fidelitate acum și-n veșnicie. Aceea nu are nicio legătură cu iertarea. Niciodată.
Iertatul e tăcut și lipsit de patosul pasionatelor jocuri ale orgoliilor rănite. Iertatul apare atunci când nu mai ai nevoie nici de jurăminte, nici de rugăminți, nici de schimbări, nici de nimic.

Iertatul este descris tot de Isus - în cel mai explicit mod: ”Iartă-i Tată, că nu știu ce fac”. Atât.

N-a scris o carte despre filosofia iertării. Pentru că deja iertase, și era cel mai simplu lucru din toată încâlcitura lumii. 
Odată eliberat de condiționarea propriului bine interior, El a putut să vadă cu claritate limitarea celor ”răi”.

Binele tău de câte persoane depinde?

Cât te cunoști tu pe tine? Câtă siguranță există-n sufletul tău? Ce anume te rănește? Cine anume te rănește cel mai tare? Ce te ține lângă acele persoane care te rănesc? 

Cine ești tu?
De ce ceea ce te rănește din partea cuiva anume - te lasă indiferent din partea altcuiva?
Unde e buba?
La celălalt, sau la tine personal? La modul în care alegi sau poți să percepi  tu personal acele lucruri care te rănesc?
Dacă la tine doare, la tine e buba. Nu, nu greșești cu nimic, nu ești vinovat de vreo abominație. 
Pur și simplu poți să alegi. Întotdeauna poți să alegi când e vorba de tine. 

Când doare la tine - ai grijă de tine. Nu de celălalt. Durerea se oblojește direct la rană. Doctorul nu se pansează pe sine pentru tăietura ta. Nu se operează pe sine pentru apendicele tău.
La un moment dat, poți alege să te eliberezi de ranchiuni, pentru a face loc unor bucurii, spre exemplu. 
Nu ți se recunoaște niciun merit dacă rămâi blocat în necaz, repetându-i miezul în fiecare zi. 
Nu ți se-ntâmplă să râzi de amintiri vechi, de momente în care te prepeleai de vreun necaz, care acum ți se pare ridicol?
De ce acum e ridicol și amuzant, dar atunci era drama vieții tale? Nu cumva pentru că te raportezi diferit la eveniment? Același eveniment.
Uite, asta înseamnă iertare. Să te raportezi diferit. 

Știu, sunt evenimente dureroase care dor, indiferent de poziție. Că dor.
Dar dacă dor, nu înseamnă că cineva va învăța ceva din durerea ta, sau că tu personal te faci bine dacă dorești la rândul tău răul cuiva. 
Cine ți-a făcut un rău ție - atât este. Atât poate. ACESTA ESTE EL.

Cine ești tu?
Nu vreau să-ți inoculez ideea că tu ești cumva superior celui pe care-l poți ierta. Este un clișeu care mă scârbește. 
Nu întotdeauna cineva care îți provoacă ție o ranchiună este un om rău. Ne pot răni și oameni buni. 
Rana este în noi, noi suntem cei care  avem niște așteptări neîmplinite. Nu toată lumea are datoria congenitală de a ne bucura pe noi.

Este foarte, foarte important să înțelegi și să accepți asta. 

Spre exemplu eu am rănit un număr considerabil de bărbați, pentru că nu am dorit să fiu iubita lor. Cel mai banal exemplu. Ei s-au îndrăgostit de mine. Pentru că le-am apărut nu-știu-cum. Fix cum își doresc ei o iubită. Eu nu de ei. Sunt un om rău? Aveam obligația să fiu iubita tuturor celor care m-au dorit?
Are cineva pe pământul ăsta obligația să ne îndeplinească toate dorințele, pentru că așa vrem noi?
Eu îți propun să te repari pe tine, să te cunoști, să te vorbești atât cât e nevoie, să-nveți să te dezlegi de lanțurile grele ale dependenței de alți oameni.
Dacă reușești să faci asta - ești bine-n tine.
Cine-i bine-n sine nu simte niciodată nevoia să se compare.

Chiar nu contează cine este superior cui. De ce ar conta vreodată? Ce legătură are cu iertarea? Ce legătură are cu binele din tine? Ești bine-n tine doar dacă crezi că ești superior cuiva?

Cine ești tu?