duminică, 30 aprilie 2017

Please, bitch. Don't fuckin' bull-shit yourself. Intre traire spirituala si psihopatie.

Exista o linie foarte fina de diferentiere intre detasarea data de intelepciune, de bogatie interioara - si lipsa de empatie a sociopatului. Sociopatia este denumirea blanda\stiintifica a psihopatiei. Sociopat si psihopat inseamna acelasi lucru.

Linia aceasta (a diferentierii) pe cat este de fina, pe atat de drastic diferentiaza. De la cer la pamant. 
Gen raiul si iadul. Personal.

Datorita acestui val de raspandire haotica a unei spiritualitati mai mult sau mai putin inteleasa, din pacate s-a ajuns la o molima a psihopatiei.
De-acum, sociopatul are-n spate teoria numai buna de reinterpretat. El traieste in detasare si iubire de sine, nu e nici egoist nici manipulator nici lipsit de inteligenta emotionala. Unde accentul se pune pe iubirea de sine. Acesta este subiectul preferat al psihopatului, prin insasi natura patologiei.

Daca urmaresti in timp discursul psihopatului, vei vedea ca acesta va avea un centru de interes vadit. Iubirea de sine. Cu cliseul deja obositor "Daca ma iubesc pe mine, iubesc pe toata lumea". Expresie cu o valoare ridicata de adevar, atunci cand prapadita asta de iubire este inteleasa in esenta sa, nu reinterpretata cu EQ-ul (coeficient emotional) psihopatului.

Exista o linie foarte fina de diferentiere, dar asta doar pentru ca exista aceste discursuri comune ca forma. Difera ca fond, dar fondul este demonetizat de mult. Traim o epoca a formei. Totul este teoretizat, expus pe grafic de executare, cantarit in grade de evolutie, expus intr-o aproape induiosatoare liniaritate.

Pe vremuri, muuuuult inainte sa ne nastem noi, astia, "trezitii", spiritualitatea era o scoala a misterelor. Foarte putini erau cei alesi, iar acestia se alegeau prin sita deasa. Nu pe pamflete de discursuri ridicole si obositoare.
Majoritatea informatiilor erau transmise prin viu grai. Nimic scris. 
Dar in acele vremuri spiritualitatea era traita. 
Tocmai pentru a nu fi demonetizata prin reinterpretare, scoala sufletului era practicata doar cu sufletul.

Dupa sute, chiar mii de ani, ni se arata valoarea acelui mod de abordare a spiritualitatii.

Acum, in zilele noastre, avem acces la gandurile, produsele cognitive ale tuturor oamenilor din jurul nostru si de pretutindeni. Prin retelele de socializare.
Exista o comunitate maaaaaare de "treziti", ca e la mare moda acum. E de fita.

Si vezi ce face "spiritualitatea" din ei.

Cel mai tare ma amuza discursul de cliseu al iubirii de sine, iubire care este expusa m e r e u  in antagonie cu iubirea fata de un aproape, dar la final nu rateaza niciodata stereotipul mod de a se absolvi de orice asociere cu egoismul, precizand ca doar daca se iubeste pe sine poate iubi intreaga omenire.
Este deopotriva amuzant si trist. 
In numele acestui pamflet de iubire de sine, am ajuns sa ne pozitionam in opozitie chiar si fata de copiii nostri, care "daca nu sunt in stare sa integreze teoria melcului turtit in zet - atunci sa se duca dracului invartindu-se, ca fiecare e pe barba lui, fratica, iar eu trebuie sa ma iubesc pe mine, ca un evoluat constiincios ce sunt, bai".

Alegi sa te iubesti pe tine in antagonie cu iubirea fata de copilul tau. Pentru ca tu esti un "trezit".
Mhm. Super.
Ca copilul are karma lui, deci tu n-ai responsabilitati.
Dar sa nu dezbatem prea tare karma, ca ne da cu virgula.
Hai sa-i nastem si sa-i aruncam pe campii cu maci. Ca au karma lor, da-i in puii mei de cretini mici si galagiosi, devoratori de energie, timp si bani.
Sau?

Karma asta, bat-o norocul,  ea-i "di vina".

Eu, ca om simplu, neevoluat in parametrii spiritualitatii contemporane, simt ca copilul meu face parte din karma mea, asa cum si eu fac parte din karma sa. Fara sa intru in teorii sofisticate, simplul fapt ca s-a format in mine, din carnea si sangele meu, imi este suficient ca sa inteleg acest simplu fapt: e-o karma la mijloc.
Asa cum am grija de corpul meu (mananc, beau apa, ma spal, am grija sa nu ma lovesc \ otravesc \ ranesc, etc), tot asa am grija si de acest sufletel nou-venit, imbracat in propria-mi carne. 
Cred cu tarie ca intra in responsabilitatea mea sa-i dau bazele unei fiintari decente pe acest pamant, asa cum stiu si pot eu. Cred ca-i karma mea. Sa-mi ingrijesc copilul cum pot eu mai bine pana in momentul in care sa poata face asta de unul singur, iar pana atunci - sa-l educ in asa fel incat sa se poata descurca pe acest pamant cu sau fara mine.
Nu cred ca exista ceva mai cert, mai lipsit de lacune in interpretare, decat legatura pe viata si pe eternitate dintre parinte si copilul sau.

Cred ca cineva care isi pozitioneaza interesele personale in opozitie cu interesele propriului copil, oricare ar fi acelea - nu intelege nimic din viata asta, iar pana la spiritualitate are mult, mult, dar foarte mult de trait in impulsurile carnii.

Intrebarea mea este simpla: cine ti l-a educat, prietene, ca parca erai intruchiparea intelepciunii transcedentale?

Ok, are karma lui, te cred, dar tu ce kkt de rol ai in toata povestea asta cu karme si zenuri si feng-shuiuri si alte de-astea sofisticate - ma?

Nu zic sa-i sufli-n cur (scuzati cuvantul "sufli"), nu despre asta vorbim, vorbim despre atitudinea ta de deschidere / opozitie in raport cu el, copilul tau, prietenul tau, colegul tau, vecinul tau, omul cu orice eticheta vrei tu in viata asta.

Sofisticaturile astea de repere spirituale - aur curat in gura traitorului autentic in spirit,  deseu toxic in capul "trezitului" teoretician al zilelor noastre.

E-o linie fina, atat de fina intre discursul traitorului in spirit si discursul psihopatului.

Linia diferentiaza la belsugul emotional al graitoruilui si-al celor care fac parte din viata sa.
Nu, n-am venit pe-acest pamant sa traim in antagonie. Pentru ca nu e-n natura noastra, daca e sa intelegem ca suntem suflete cu viata eterna. In viata eterna suntem parti componente ale aceleiasi tesaturi. O tesatura colorata de unde vibrante. 
Care impotriva cui? Alegi intre ficat si rinichi vreodata? 

Cand spui ca te alegi pe tine in raport opus de interese cu oricine altcineva, nu-i cazul sa precizezi ca asa-i spiritualiceste corect, ca iubirea de sine rules. 

Please, bitch. Don't fuckin' bull-shit yourself.

Cand vorbim de Sine sa nu-l confundam cu Ego. Vezi ca-i diferenta de structura, ca sa zic asa, gen - hai sa teoretizam traitul.

Sinele are legatura cu continuturile intregi ale fiintei, cu instanta de mental colectiv inclusiv, deci cand crezi, sau vrei sa te dai mare cu iubirea ta de sine, vezi ca aici vorbim de-o comunitate, nu de tine-individ separat de restul lumii.
Iar iubirea despre care vorbim in acest context nu are legatura cu forma de afecte, ci are legatura mai degraba cu multa intelegere, cu empatie peste medie. Nu-l iubesti din gura, sau pupandu-l pe frunte in timp ce-i f..ti directia, ca tu esti cel mai important pentru tine, deci sa se bazeze pe Dumnezeu si pe barba lui, ca fiecare cu karma masii, fuck-off.  
Asta exclude si dintr-o logica elementara Sinele. 

Dar asta-i viata cu cuvintele ei. O linie fina le separa. Iar linia nu are legatura cu niciun cuvant scris sau vorbit in lumea asta. Ea are legatura doar cu nevazutul simtit. Iar simteala n-are scoala. N-o-nveti pe definitii. O-nveti pe pielea ta si-atat. Din propriile tale antagonii. Te dai cu capul de pereti o data, de zece ori, de optsutepatrujdoua de ori, pana-ti dai seama ca esti bou asa inchis in autismul tau emotional. 
Ca faci buba, tot tu.

Binele asta din tine se reflecta invariabil in jurul tau.
Dar deocamdata binele tau e-n opozitie cu altii, deci hai sa vorbim mai putin si sa traim mai mult. Pofta vine mancand, ai sa vezi. Desi ma enervezi la culme (nu-s asa evoluata, dupa cum bine vezi), eu cred in tine si stiu ca poti. Doar sa vrei. 
____________________________________________________________________

Vrei?

vineri, 7 aprilie 2017

Zen

"Când i s-a cerut să definească doctrina Zen, Po-chang a răspuns:"Când ți-e foame, mănâncă; dacă ți-e somn, dormi."

Deşi pare simplu şi de bun simț, cum dealtfel pare totul în Zen, este o sarcină dificilă. Regăsirea naturaleții cere un efort îndelungat şi constituie o mare realizare pe plan spiritual.

După cum spune un faimos dicton Zen:Înainte de a începe să practici Zen, munții sunt munți şi râurile sunt râuri; în timp ce studiezi Zen, munții nu mai sunt munți şi râurile nu mai sunt râuri; dar odată ce ai atins iluminarea, munții redevin munți şi râurile redevin râuri.

Fritjof Capra - "Taofizica"

De cateva luni traversez un proces de vindecare, la care am dat un start foarte hotarat, asa, ca si cand mi-am gasit un task de indeplinit, pronto. Cumva "hai, hai, chop-chop, repejor, sa trecem si noi la next level".

Intre timp, procesul m-a invatat ca nu exista niciun next level, si graba strica treaba.

De fapt, nu am nimic de facut, in afara de a-mi vedea de viata, asa cum am facut-o si pana acum. Cum ar veni - pentru a-ti trai viata, este important sa o traiesti. 

Aceasta eticheta "tumora pe creier" m-a impresionat oarecum in prima faza. Nu oarecum, ci de-a binelea, avand in vedere avantul pe care mi-l luasem spre.... "a ma vindeca. Pronto. Chop-chop."

Acum imi vine sa rad. Stiu, par o cretina (ceea ce n-ar fi foarte departe de adevar) care are probleme cu capul (ceea ce este intocmai adevarat).Ca o paranteza, prietenii mei cei mai buni, afland despre diagnostic, au zis ca in sfarsit se confirma si medical ceea ce ei stiau de mult: anume ca am probleme cu capul :))))))

Stii, daca nu as fi facut acele analize, astazi as fi trait la fel de linistita ca anul trecut. Anul trecut, desi cu siguranta deja aveam adenomul pe hipofiza, eu am trait foarte linistita, am scris articole frumoase, m-am bucurat de copilul meu, de drumetii pe dealuri, de carti fantastice, de muzica buna, de prieteni incredibil de minunati, de seri cu vin rosu in pahare de apa, de mici descoperiri personale - despre oameni, despre viata, despre simplitate, despre miracolele quarcilor, care erau odata cele mai mici celule stiute, dar intre timp s-au descoperit altele... si altele....
Acum nu s-a-ntamplat nimic in plus, decat ca am primit o eticheta pentru simptome pe care le aveam demult, si s-a deschis o cale spre rezolvare. 
Nu am nimic de facut, nimic de demonstrat, nimic altfel. Inghit cateva pastile, si imi vad de viata. 
Cum spuneam mai devreme: pentru a-ti trai viata... este important sa o traiesti. 

Nu este nimic de calculat. Este de trait. Daca ti-e foame mananci, daca ti-e somn, dormi. Muntii sunt munti. Raurile sunt rauri.

Poposesc in unele dimineti, in drum spre lucru, pe malul Begai. Beau o cafea, fumez, privesc apa ce curge in patternuri perfect identice, ascult pasarile ce zboara necontenit pe cerul nemarginit, si fosnetul ramurilor inmugurite si-nmiresmate a primavara, a viata. 
Si ma gandesc: de ce oamenii isi doresc sa fie liberi ca pasarile cerului? Care parte a libertatii unei pasari le lipseste lor? Sau care parte a greutatilor lor le lipseste pasarilor?
Ca zboara in vazduh, asa cum noi pasim pe pamant? Care-i diferenta? Si pasarile formeaza societati, exact ca noi. Cu aceleasi libertati si constrangeri. Cu acealeasi bucurii si necazuri. Doar in alte forme. Fondurile sunt egale. Pentru toti. Oameni, pasari, omizi, lei, pomi fructiferi.

Croncaneau agitate niste ciori in miezul linistii mele matinale, mesmerizata fiind de tiparele valurilor. Linii orizontale intersectate cu linii verticale, ca o plasa de pescuit intinsa de-a lungul, ca un destin infailibil pe care apa-l indeplineste indiferent de intensitatea valurilor pe care le naste, le creste, le-ntinde in nemarginire. Si croncaneau.... si nu se mai opreau.... si ma-ntrebam: cat sunt de libere? Sunt libere asa cum idealizez eu libertatea? 

Libertatea mea e tacuta. Libertatea mea e zambitoare si emana pace. 
Eu, eu sunt zambitoare! Eu, eu sunt cea care emana pace!

E pace in sufletul meu in clipa asta, in care ciorile-si reputeaza teritorii pentru cuiburi, si pomii traiesc durerile facerii, metamorfozei, infloririi, si oameni garboviti, impovarati, traverseaza podul din stanga mea, privind in jos, scuipand, vorbind la telefon, ce-mi pot dori EU mai mult in clipa asta?

De ce ne complicam?
Sa inmagazinam forme, etichete, pentru un fond etern, perfect?

Ajung acasa, dupa 8 ore de munca, si mi se ofileste poezia nemarginirii: ragaie taica-miu, zambind victorios ca i-a iesit perfect barbatesc: s-au cutremurat peretii. Maica-mea pare sa fie zidita-n bucatarie. Cand am plecat - acolo era, cand m-am intors... aceeasi pozitie, pana si tigarea pare sa fie acceasi. N-a facut nimic de mancare, doar sta acolo. Monitorizeaza prezentele si absentele. Imi intorc ochii peste cap si-mi bag picioarele-n ea libertate. Mi-e sila.
Mi-e sila de ce anume? Care parte a cuvantului "libertate" n-o-nteleg? Cat retard sa conduca un om care la primele ore ale diminetii performa de geniu? Ce-mi lipseste? Nimic. 
N i m i c   nu-mi lipsesteeeeee, tucu-ti mintea ta, femeie nebuna. N-am nici grija zilei de maine, n-am grija copilului, ca-i sanatos, destept, frumos, cuminte (pe bune, e toate astea la un loc, nu's ce-oi fi facut sa merit), n-am grija jobului, n-am grija iubitului, n-am nicio grija. Sunt libera. Sunt cea mai libera fiinta din lume. Ce-i cu sila asta? Sila de ce anume, femeieeeeee, ca esti rasfatata de viata? Ca esti bine-sanatoasa, frumoasa, desteapta suficient cat sa nu mori de plictiseala neuronala? Ca poti sa te plimbi pe picioarele tale unde vrea capul tau ala sofisticat? Ca poti sa faci cu manutele tale tot ce visezi ca vrei, in mintea ta aia ratacitoare? Profunda naibii, care esti.
O iau pe Maya-n brate, si-mi simt tot corpul inundat de caldura. E o senzatie atat de coplesitoare, ca pare sa dureze o vesnicie. Si-mi zic ca dac-ar fi sa mor in clipa asta, eu trec dincolo cu bogatii de neimaginat. Atat de multa iubire am putut sa traiesc. Si-atat de multa pace am invatat sa fiu.
Mi-e bine. Mi-e foarte bine. Mi-e atat de bine incat am uitat complet ce anume a putut fi rau vreodata.

Mintea mea a capatat o liniste aproape ciudata. Uneori nu gandesc niciun gand. Stiu, pare imposibil, dar este cat se poate de real. Uneori ma distrez enorm, observandu-mi tiparele care se cer reiterate. E un mecanism acolo, care cere ganduri. Si trec pe langa o femeie care ma-ncurca, o depasesc greu. Si ma surprind repetand acelasi gand. Doua cuvinte. Unul. "Incurca-lume". Il tot repet. Si-apoi rad. Sunt foarte amuzanta. Suntem cu totii niste mici robotei ganditori, in cautarea unui sens. Iar sensul este atat de simplu, incat este foarte greu de inteles. 

Eu cred asa: Muntii sunt munti si raurile sunt rauri. Cand ti-e foame mananci, daca ti-e somn, dormi. Iar viata... pentru a-ti trai viata, este important sa o traiesti. 
Nu cred c-as mai putea scrie vreodata ceva mai plin de sens.
________________________________________________________________