marți, 31 ianuarie 2017

Jurnalul unei păcătoase - fila 1001



Nu știu exact cum să-ncep.
Eu am o relație apropiată cu Dumnezeu. Foarte apropiată.
Dar felul în care Îl înțeleg și Îl percep eu diferă, poate, de felul în care alții o fac. Mă refer la o majoritate. Desigur, nu sunt unica ce-L vede într-un fel special. Nu sunt deloc specială. Chiar nu sunt, să nu mă contraziceți careva, nu-i cazul.
Dar, spre exemplu, Îl percep diferit de o masă de oameni care frecventeză biserica, în orice confesiune. Este un plus sau un minus al meu.
Doar El știe.

Cu toate acestea, nu pot să-i condamn pe cei care Îl simt diferit. Nu mai pot să fac asta de foarte multă vreme. Cam de pe când am înțeles cu adevărat că El nu ne este exterior. Nu este distinct de niciunul dintre noi. Nici măcar de criminali, hoți, mincinoși.
Cu toții facem parte din El – Unicul, omniprezentul, omniscientul, nemărginitul.

Până în urmă cu câțiva ani (destul de mulți) am trăit un fel de conflict interior cu privire la religii. O căutam pe cea adevărată. Doream să mă asigur că sufletul meu beneficiază de toate condițiile, că face parte dintre cei aleși, căutam un loc bun în rai, cum ar veni.
Și parcursul meu în căutarea asta a fost unul efervescent, ca să nu zic smucit pe toate părțile.
Nu-mi era suficient să-L am în conștiință și să-L onorez așa cum pot eu, ori pur și simplu să mă bucur de El.
Doream să fac "the right thing".
Nu, nu crede că de dragul Lui.
De dragul meu.
Căutam un loc printre elite, ce crezi?
Era important să știu despre mine că sunt asigurată în eternitate.
Asta învățăm de mici. Că trebuie să ne asigurăm. Mereu, în toate privințele. Îți dai seama că un subiect ca Eternitatea.... trebuia tratat cu cea mai mare grijă.

Dar știi ceva? Eu am fost crescută cu credința fermă că Dumnezeu nu există, și că cine merge la biserică este un retardat.
Cu toate astea, am avut privilegiul să trăiesc câteva episoade de revelație.
N-am s-o povestesc pe aia cu frate-miu când a fost declarat mort, că eram prea mică, și să nu las impresia că sunt fabulații, sau că-s coincidențe.
N-am să le povestesc nici pe astea de când sunt mare, și am deja un weltanschauung format.
Dar o zic pe aia când am ieșit din mine și-am discutat cu Isus. 12 ani aveam. Și o educație ateistă. Dumnezeu nu există, Isus este un personaj fictiv de film, iar cine merge la biserică este retardat.
Mie Isus mi-a vorbit.
Poate că pentru vârsta aia, ceea ce mi-a spus nu a părut foarte wow, dar pentru acum – îmi vine mănușă totul.

Cu toate astea, eu m-am încăpățânat să-L aloc unei instituții. Ca și când nu primisem suficient, ca și când eu încă trebuia să-L caut. În lume.

Știi, câtă vreme m-am identificat cu rolul victimei, conștient sau mai puțin conștient, eu am detestat biserica ortodoxă. Eu aşa sunt botezată. Dar toată pledoaria despre păcat și smerenie îmi provoca greață.

Eu am fost o victimă perfectă multă vreme.
Copilăria mea a fost profund nefericită.
Părinții noștri (suntem 3 frați) ne-au abuzat. S-au certat ca chiorii toată viața, s-au jignit, s-au sabotat, s-au urât, și fiecare l-a denigrat pe celălalt în fața noastră. Noi am fost niște biete mingi de ping-pong între doi dezaxați care se urau. Tata era veșnic beat și vulgar, mama murea cel puțin odată pe săptămână. Când nu-l putea atinge cu altceva pe tata. Noi am fost ... n-a fost ușor. Dacă ar trebui să-mi trăiesc din nou copilăria – aș prefera să mor. Foarte greu am ieșit din rolul pe care mi l-au alocat părinții mei. Acela de victimă.
Ca o victimă perfectă, țineam foarte mult la dreptatea mea. Aveam o imagine de protejat.
O victimă nu greșește.
Unei victime i se întâmplă lucruri pe care nu le merită.
O victimă este neapărat un om bun, nedreptățit.

Știai ciudățenia asta despre psihicul uman? Că are tendința de a grupa informația? Însumează, și scoate media. Spre exemplu cu toții avem tendința să catalogăm un om care suferă – drept bun. Mai ales dacă cel care suferă rezultă a fi fost nedreptățit.
Sau când vedem un om chipeș – tragem concluzia că este mai deștept, și mai bun.

Na, eu victimă fiind, doamne-ferește să se fi pus cineva cu sfințenia mea. Nici măcar Dumnezeu. Eu eram automat foarte bună, foarte deșteaptă, foarte de toate. De-alea bune.

Crescând, studiind, am cam înțeles că păcatul la origine nu are sensul de greșeală, de lucru care trebuie pedepsit. Însă.. victima din mine nu accepta ideea că eu, care am trecut prin atâtea, aș putea fi mai puțin decât desăvârșită.
Fusesem pedepsită destul în copilărie.
Smerenie? Bine-nțeles. Dar selectiv. Doar nu era să plec eu capul chiar în fața proștilor.
....Atât reușeam eu să înțeleg. Nu aveam de unde mai mult. Experiența nemijlocită te-nvață, nu teoria. Teoria-i moartă din start.
Pentru că vorbim cuvinte, iar cuvintele-s ... interpretabile.

Eu am reușit între timp să mă detașez de rolul victimei. Dar greu, de ce să mint. Isusul inimii mele n-a fost blând cu minunăția de mine. Ce-i drept, m-a și avertizat. Dar ce să-nțelegi la 12 ani, cu mintea goală? Am înțeles eu mai târziu, bine c-am înțeles.

Eu nu mă mai simt nici ofensată și nici prostită când aud despre păcat și despre mântuire.
De perfectă ce sunt – nu sunt aici, oricum. Nu mă refer la greșeli, păcate. Mă refer la evoluție. La cumulare de experiențe.
La   î n ț e l e g e r e.
Ca la școală, când faci 4 ani de facultate, și-ți dai seama că habar n-ai despre ce-i vorba cu adevărat în meseria în care tocmai te-ai calificat. Și-apoi ceri internship la o multinațională.... să-nveți meserie.
Mă gândeam la un moment dat să-mi resetez GPS-ul, să aterizez în cerul potrivit minunăției mele, dar.... mi-am dat seama că îngerii n-au GPS, frate. Și niciodată nu-s tonți așa, să greșească radical dimensiunea.
Apoi mi-am dat seama câte lucruri nu știu. După setea cu care citesc, după momentele de evrika pe care încă le am, după felul în care regret diverse momente de planare. Planez de multe ori.
În seara asta am urlat vreo 5 minute fără pauză. Apoi m-am întrebat câte cuvinte dețin  în aria semantică, pentru că păreau să nu se mai termine, și n-am repetat NICIUNUL.
Patinez. Mult, mult patinez, cu tot zenul meu. Că-s zen așa, de regulă. Io-s tipa care zâmbește. Mamă și cât râd. Râd cu o poftă direct molipsitoare.
...Și am momente când poți să juri că-s un demon sinistru, ceva șef de tură printre dracii ăia babani.
Am  momente în care rănesc oameni și știu asta. Știu, dar nu-mi pasă. Nu te grăbi să te revolți, îmi pasă, aș prefera să n-o fac, dar dacă este singura opțiune de care sunt capabilă la un moment dat – o fac.
Am momente în care sunt un dezastru total. Nu reușesc să mă adun nicicum, vreau doar liniște și-atât. N-am chef să fac nimic, nici măcar să gândesc. Zac în meditație, sau în vreo carte care m-a prins - ore-ntregi. Nimic nu scoți de la mine.

Și am momente în care simt că mă doare văzând o mulțime de oameni care denigrează biserica ortodoxă.
Serios.
Recunosc clișeele. Le-am folosit eu însămi, când încă nu erau la modă.
Biserica te-ndobitocește, te ține în mirajul păcat-pedeapsă, te slugărnicește, trebuie să pupi mâna îmbuibatului de popă care se-mbogățește pe spinarea ta, trebuie să pleci capul sub sutana ăluia, să-ți inventezi păcate, să te judece un analfabet, etc... etc....

Eu însămi le-am folosit.
Auzindu-le acum pe toate gardurile.... mă rog, nu chiar pe toate, ci doar pe cele "luminoase". Discursul spiritualului cu "inițieri" este deja stereotip.

Sincer, nici eu nu întâlnesc doar preoți înțelepți. Dar nici nu mă aștept la asta. Oamenii cu chemare în orice domeniu sunt puțini.
Dar cunosc puțină fizică cuantică, și am câteva noțiuni de spiritualitate. În principiu plecasem de la studiul ezoteric. Ăla adevărat, nu filfizonăreli. Apoi am trecut și la psihologie, că l-am visat pe Jung care îmi preda chestii, eu neștiind pe-atunci cine este domnul, cu atât mai puțin cum arată.
Și uite-așa, din aproape-n aproape.... am ajuns să-nțeleg rostul și valoarea ritualului.

... Nu sunt o practicantă. Recunosc, îmi vine greu să-mi fac timp, și nici nu stau prea bine cu răbdarea la înghesuială.
Dar când am nevoie de reparație .. la biserică dau fuga. Îngenunchiez, căci doar așa îmi aliniez meridianele într-o poziție benefică încărcării. Și-mi țin palmele unite, căci doar așa cumulez și modelez energie.
Și când mă simt prea încărcată – mă spovedesc. Nu ca să-mi dea popa sfaturi și canoane.

Ci pentru că înțeleg puterea unui ritual.

Puțin îmi pasă dacă preotul mă judecă sau nu. Eu nu îngenunchiez sub poalele omului, ci mă descarc de energie negativă în spinarea celui care este investit să facă asta pentru mine. Puterea ritualului. Omul e uns ca apostol. Primește puterea de a intermedia duh sfânt alias energie pozitivă.
După ce plec eu, el face un ritual. Povestea nu se-ncheie la plecarea mea. Ci abia acolo-ncepe.
Căci eu las în urma mea niște energie de vibrație joasă, exprimată prin simbolistica cuvintelor.

Și uneori mă doare să văd acest val de denigrări ale unor lucruri interpretate malițios, aceleași clișee, ca o placă zgâriată. Le văd revolta și mă-ntreb dacă realizează că nu e revolta lor, ci a celor care au dezvoltat un nou trend în așa-zisa spiritualitate modernă.

De ce mă doare?
Nu știu. Oi fi sensibilă. Poate e o latură a  mea nedescoperită încă.
Chiar nu știu.
Chiar nu contează pentru mine ce religie are un om. Nu am nicio treabă cu forma în care un om își înțelege și își alege să-și trăiască Dumnezeul din sine.
Nu-I doar al meu. E-n toți la fel. Chiar e la fel în toți. Și-n ăia care merg la biserică, și-n ăia care nu merg, și-n ăia de-s catolici, și-n ortodocși, și-n budhiști, și-n martorii lui Iehova.

Nu știu. Cred că mă doare pentru că uneori încă mă identific cu un salvator.
Tot uit că n-am pe cine salva. Nici măcar pe mine.


duminică, 29 ianuarie 2017

Ce crezi?



Într-o bună zi vei ajunge față-n față cu ... tine.
Toți vom ajunge.


Creierul este un instrument extraordinar de inteligent de procesare a conștiinței. E formatat în așa fel încât tu să te poți focusa pe chestii în secvențe, fără a te simți copleșit de infinitatea de procese și informații derulate de la naștere și până la moarte. De la concepție, de fapt. Căci omul înmagazinează și procesează informații încă de când e fetus.

Acest creier are un design tehnic extrem, dar extrem de inteligent.
Prin funcțiile prestabilite ale acestui minunat organ, conștiința omului, tot bagajul său informațional, și când spun asta nu mă refer doar la informația rațională, cuantificabilă în noțiuni și definiții, ci și la sentiment (deși se vorbește mult despre inimă versus creier, în fapt, prin creier se face posibilă înțelegerea și exprimarea fiecărui sentiment pe care un om îl poate nutri în această viață) conștiința deci – se manifestă prin intermediul său. Al creierului.

Conștiinței nu i s-a găsit încă o definiție. Asta în mare parte deoarece încă nu s-a putut localiza în corp. Dacă pe vremuri se credea în unanimitate că această conștiință este o emanație a creierului, o secreție a acestuia, în timp, odată cu evoluția în cercetare, teoria a-nceput să se clatine. Nu. Conștiința nu este generată de creier, ci creierul este un organ perfect alcătuit pentru a folosi conștiinței în exprimare. Vorbesc din cărți, să știi. Nu, nu din cărțile maeștrilor elevați, și nici din cele de tarot. Deși mă descurc și cu tarotul în caz de ceva.

Spre exemplu, spre năduful profesorului meu din anul I de psihologie (care mi-a scăzut nota deoarece am afirmat că am citit pe un site de specialitate că neuronii se regenerează. Mi-a recomandat să mă limitez la cartea scrisă de domnia sa în 1997) – neuronii chiar se regenerează. Se știa tot timpul că din cei pe care-i avem, cu timpul mai mor. Boom-ul în cercetare, iată, a generat și această importantă descoperire. Ei se regenerează. Și preiau informațiile celor morți. Întrebarea importantă este – cum fac ei asta? Este foarte importantă întrebarea, deoarece vorbim despre conștiință. Dacă ar fi generată de creier, unele informații ar muri odată cu neuronii implicați în conservarea și procesarea lor. Dar acest lucru nu se întâmplă. Cea mai logică concluzie este aceea că lucrurile stau puțin invers. Doamna conștiință, un câmp energo-informațional complex, se manifestă prin acest organ, de asemenea complex.

Nu cumva să înțelegi că este concluzia mea, sau că acesta este singurul criteriu menit să răstoarne o paradigmă. Detaliile sunt multe, dar nu am să fac un tratat în neuroștiințe aici, există oameni mult mai calificați să facă asta.

Plus că, pornisem de la o altă idee.
Aceea că într-o bună zi vei ajunge față-n față cu tine.
Afirm asta cu toată sigurnața, deoarece s-a confirmat în diverse moduri că informația nu moare. Tot ce cumulezi într-o viață de om – rămâne. Ca un bagaj pus undeva deoparte. Creierul te-ajută să n-o iei razna, eliminând din sfera zonei conștiente munți de informație care nu-ți este imediat folositoare, sau pe care uneori tu însuți decizi că te-mpovărează. Dar ea se stochează cumințică într-o zonă numită "inconștient". Uneori mai reverberează în instanța numită "subconștient", acolo unde derulează tiparele. Întreg felul în care gândești, dar nu numai – se bazează pe niște tipare cognitive. Creierul ăsta îți ușurează munca. Astfel că tu, în milioane de cazuri, nu ești nevoit să derulezi conștient tot bagajul tău de experiențe, valori, credințe, ci accesezi direct tiparul corespunzător situației. Așa cum nu înveți în fiecare zi să-ți legi șireturile, ori să mănânci. O chestie de economie inteligentă. Cu ajutorul proceselor creierului, ești scutit de un consum imens de energie și timp.
Nu mai vorbim de funcționarea întregului organism. Toate sunt rodul tiparelor din subconștient.

Evident, într-o bună zi corpul tău va ceda. E-n legea firii.
Te naști, trăiești, apoi mori.
Dar nu mori pe de-a-ntregul. N-ai cum. Informația, energia conținută în tot ce se numește informație – nu are cum să moară. Cel puțin asta postulează știința zilelor noastre. Energia pare să fie eternă.

Conform experiențelor mele nemijlocite, sunt în perfect acord cu această paradigmă.
Există, de asemenea, suficient material expus de doctori respectabili, care au studiat fenomenul experiențelor trăite de oameni ce supraviețuiesc morții clinice, și nu numai.
Se pare că tot bagajul informațional al unui individ – îi aparține for ever. Chiar dacă în timpul vieții nu ținem minte absolut tot ce-am făcut de la naștere până-n prezent, de fapt, de cele mai multe ori nu ținem minte nici ce-am făcut în urmă cu o zi în totalitate. Economia inteligentă despre care vorbeam. Funcție inteligentă a unui organ construit pe măsura scopului său.

Dar într-o bună zi – vei sta față-n față cu tine.
Cu tine în totalitatea ta.
Tot ce ai cumulat ca energie informațională de-a lungul unei vieți.

Și-atunci?
Atunci ce?
Căci nu vei mai avea un creier care să-ți ușureze treaba. Treaba va fi fost tocmai terminată, e vremea bilanțului. Sau, hai să nu sune așa contabilicesc, să nu creadă cineva că induc cumva ideea unei judecăți. Judecata ta personală surclasează orice altă instanță exterioară propriei ființe.

Gândindu-mă la bagajul cumulat, pot înțelege discuțiile despre iad. Nu există creație mai catastrofală decât cea a omului tulburat. Și, exprimată simbolic, abstract, așa cum în viață folosim simbolul cuvintelor pentru a exprima și a modela energie psihică – ce să vezi, iadul descris pân-acum pare pistol cu apă.

Cred în iadul personal al omului, cum cred și-n raiul personal.
Și nu, nu suntem singuri nici în iad și nici în rai. Să nu uităm de mentalul colectiv, sau, să-i spunem câmp morfogenetic, că-i descoperit de biologi, să nu mai zică lumea că numai psihologii și psihiatrii-s cu capul în nori.

Să spunem dacă. Doar dacă.
Dacă mâine, sau într-o altă bună zi – vei rămâne față-n față cu tine. Cu toate gândurile gândite-ntr-o viață, cu toate vorbele vorbite, cu toate apucăturile tale. Tu cu tine. Cu tot ce-ai cumulat și-ai generat.

Crezi că-ți faci față?


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Amintiri neamintite



Într-o zi cu soare am făcut un experiment, cu menirea de a descărca din conținuturile inconștiente, de preferință cele care îmi provocau stări de disconfort psihic în acea perioadă. Am intrat în meditație ghidată, deși cred că pe alocuri m-a acompaniat. Mai degrabă am mers pe unde a propus el, și a fost interesant să (re)văd imagini menite să fie uitate. De asemenea, au fost destul de tulburi și lipsite de sens anumite imagini, care mai apoi s-au dovedit a fi dintr-un viitor apropiat. Totuși, am ignorat cu desăvârșire fix ceea ce era important pentru mine să revăd. Amintirea mă chema, auzeam copilul plângând, iar eu refuzam să-mi îndrept prezența în acea direcție. Mă concentram pe acele crâmpeie de imagini cărora nu le puteam găsi un sens. Căutam trecutul în viitor. Desigur, noțiunea timpului era abolită din sfera conștiinței mele în acel moment.
La trezire, într-o doară am întrebat dacă a plâns vreun bebelaș prin vecini. M-a asigurat că nu, dar am crezut că nu l-a auzit el, fiind prea concentrat cu mine.


Experiența a fost una plăcută și reconfortantă, în sensul că am accesat locuri din conștiința mea pe care cu creierul în stare de veghe – nu le conțin.
Dar niciunul dintre noi nu bănuia că de fapt trecusem pe lângă ceea ce era important să revăd, și că aventura de-abia de-acum începea pentru mine.

După câteva zile în care dădusem uitării episodul regresiei, în drum spre servici, aud un plânset de bebelaș. Mă uit neliniștită în jur, dar ia bebelașul de unde nu-i. Îl aud clar, și simt lucruri care nu au nicio legătură cu viața mea din acel moment. Mă simt cuprinsă de o disperare fără margini, și o durere care mă sfâșie pe interior. Simt nevoia să urlu, să urlu cu toată viața din mine, lacrimi fierbinți îmi șiroiesc pe fața schimonosită de necaz, și-ncep să văd flashuri de imagini, ca niște amintiri parțiale. Mă văd într-o piață publică, un fel de centru vechi, o zonă cu dale pe jos, și o fântână arteziană undeva în apropiere, fântână pe care nu o văd clar pentru că în fața ei niște oameni din altă epocă (după hainele ciudate deduc, tunici lungi) țin un copil de câteva luni în brațe. Copilul plânge, plânge..... iar eu sunt oprită, nu mă lasă să-l țin în brațe, să-l liniștesc.
Imaginile nu sunt aievea, ca și când le trăiesc în clipa asta, ci se derulează în flashuri scurte, ca niște amintiri vechi. Amintiri care îmi provoacă atâta durere încât sunt incapabilă să mă opresc din plâns, și abia reușesc să-mi rețin urletul ce-mi îneacă plămânii.

Încep să fac analiza rațională a situației în care mă aflu, îngrijorată că halucinez. Îmi spun că probabil sufăr de depresie și tocmai s-a instalat un episod psihotic. Derulez în minte toate informațiile despre depresia post-partum, și caut soluția optimă. Trebuie neapărat să fiu văzută de un psihiatru, nu am voie să clachez, acum, cât încă sunt rațională cu privire la situația mea, și înțeleg că halucinez.
Mă gândesc la proful meu de pe Văcărescu (spital de psihiatrie din Timișoara) și mă simt vinovată că nu am luat suficient magneziu, așa cum mi-a propus el. Îi spusesem cu ceva timp în urmă că nu sunt ok, și el spunea că nu-i cazul să mă panichez, că sunt mai ok decât mulți oameni ok, și că nu-i cazul să bag în mine substanțe neurotrope. Să-mi dau timp că lucrurile se vor așeza de la sine. Să iau Magne B6 o perioadă. Am luat și n-am luat, că uneori, prinsă cu toate treburile de proaspătă mămică – uitam de pastile. Și-acum... iată ce pățesc.
Direct psihoză.

Dar, stai. Halucinația nu are coerență, ce naibii vorbim? N-oi fi având eu experiență pe clinică, dar atâta lucru se știe. Halucinația nu are nici coerență, nici conștiința stării de alterare.
Să recapitulăm. Sunt răvășită de o amintire care nu este a mea, dar în același timp sunt conștientă de bizareria trăirii, și rațională cu privire la starea de fapt. Mă autoevaluez într-un mod responsabil, și sunt perfect ancorată în prezent.
Flashurile revin din când în când, mă sfâșie pe interior, dar nu-mi pierd nici coerența, nici legătura cu prezentul, nici capacitatea de auto-cenzurare. Îmi reprim plânsul absurd, și știu clar că acele stări nu corespund cu realitatea mea din acel moment.

Sunt pe stradă, mă îndrept spre servici, și mă lupt cu niște conținuturi psihice care nu au nicio legătură cu viața mea.

Ajung la lucru, intru în biroul meu, mă închid pe dinăuntru, și plâng. Plâng, plâng..... mă-ntreb de ce plâng, dar nu găsesc niciun răspuns.
Doar niște flashuri, care revin sistematic și mă tulbură îngrozitor. Încerc să le dezvolt, ori la bal ori la spital – îmi zic, dar ele nu se dezvăluie, nu se descompun, oricât le-aș derula, se încăpățânează să împungă ca niște fulgere, din timp în timp, imagini scurte și intense cu o durere palpabilă, greu de descris.
E durerea mea, o trăiesc la cote maxime, dar nu este amintirea mea, cu toate că în flashul de amintire par să fiu eu cea care trăiește o tragedie fără margini. Arăt ca mine, par să fiu eu, doar că părul meu este mult mai lung, și hainele mele arată ciudat, port o rochie lungă până-n pământ, culoarea untului, dintr-un material foarte plăcut la atingere, un fel de bumbac dar cu o ținută superioară bumbacului din zilele noastre. La mijloc un cordon îmi marchează o talie perfectă, iar în picioare port niște sandale comode, foarte comode.
Stau în mijlocul unei piețe publice (nu piață de legume, ci un fel de centru vechi, dar mintea mea nu se poate descotorosi de această denumire "piață publică") și plâng cu o disperare nepământeană, încercând să ating un bebelaș înfășurat în niște materiale tot de culoarea untului, pe care un bărbat îl ține-n brațe, înconjurat de un fel de escortă, văd mulți oameni în jur, unii mă țin pe mine cumva, să nu mă apropii de copil. Mi l-au luat, cred, simt o durere sfâșietoare, iar copilul plânge, plânge tare, și eu plâng, și ..... atât.

Oricât încerc să intru în amintirea-neamintire – nu văd nimic mai mult. Nu știu dacă copilul este al meu, nu știu de ce mi l-au luat, nu știu cine sunt cei care mi l-au luat în raport cu mine, nu știu ce s-a întâmplat înainte, nu știu ce a urmat, nu știu cine sunt, sau cine este cea care plânge, nu știu nimic. Știu doar că doare foarte tare, și în ciuda faptului că sunt conștientă de ridicolul situației, preiau durerea acelui episod, și o trăiesc în prezent.

Câteva ore a durat.
Apoi am plecat acasă la copilul meu. Tot bebelaș, tot în vârstă de câteva luni, dar fetiță, fetița mea sănătoasă și frumoasă, care îmi umple sufletul de fericire și împlinire.
A trecut starea de disperare, și după ce a trecut am concluzionat că probabil am descărcat într-un mod foarte abstract o stare de anxietate. Îmi povesteam în cap că în corpul unei femei care naște se declanșează o explozie de hormoni, se petrec niște procese chimice extreme, etc... etc....

Dar flashurile au revenit în următoarele zile. Iar eu, căutând cauza acestor stări, mi-am amintit de regresia pe care o făcusem, ca punct de declanșare a acestor episoade. Atunci, în meditație profundă, auzisem pentru prima dată copilul plângând.
L-am sunat pe el, prietenul meu care-mi ghidase meditația, i-am povestit tot ce era de povestit, și ne-am pus de-acord să facem din nou, în următoarea săptămână.

În ziua următoare, o zi de sâmbătă cred, după-masă m-am simțit puțin amețită, m-am întins în pat, și în acea stare dintre veghe și somn – am retrăit încă odată flashul. De data asta puțin mai coerent, puțin mai legat. Nu am aflat nici cine este femeia cu care mă identific, și nici de ce îi este luat copilul, dar am văzut chipurile puțin mai clar, am recunoscut pe cine era de recunoscut, și m-am auzit strigând ceea ce era de auzit.
Vorbeam și gândeam într-o limbă moartă.
Culmea, nu am reușit să reproduc în stare conștientă traducerea vorbelor mele, dar știu că am folosit într-un blestem cuvântul "talmud", și îi scriu prietenului meu tot, de teamă să nu uit, așa cum uitasem deja traducerea celor pe care le urlam.
El îmi răspunde entuziasmat, scoatem concluzia că amintirea asta trebuie vindecată, reparată, eu îi dau dreptate, îmi aintesc încă câteva imagini cu mine făcând lucruri imposibil de imaginat azi, lucruri  pe care nu am să le povestesc, el mă întreabă dacă îl văd și pe el pe-acolo, îi spun că da, îl văd în mulțime, rugându-se pentru mine, pentru sufletul meu, simt că-i provoc o durere mare cu blestemele mele, îi aud parcă rugăciunea care pleda pentru bunătatea mea și pentru faptul că durerea mi-a luat mințile, soția lui glumește, întreabă dacă nu apare și ea pe vreo mătură în peisaj, îi spun că o văd în spatele lui, nu știu să-i atribui un rol, doar știu că face parte din apropiați, cel puțin cu el, sigur cu el, continuăm să glumim (asta pe messenger), el spune că are niște musafiri, povestim mai multe când ne vedem, eu le urez distracție plăcută, și îl rog să mă ierte pentru tot. Nu știam de ce fac asta, dar am simțit o ușurare nemaipomenită imediat după ce am scris cuvintele. Ușurarea s-a propagat în toate conținuturile mele psihice ulterior. Nu am o explicație pentru asta.

"Bine, fată, te iert."
Au fost ultimele cuvinte pe care ni le-am spus în viața asta.

Două zile mai târziu a trecut dincolo. Pur și simplu s-a dus.
N-am mai apucat să facem meditația propusă. N-am mai apucat să ne spunem alte vorbe. N-am mai trăit acele flashuri niciodată de-atunci. N-am mai avut probleme de-atunci. În ciuda faptului că nu știu exact ce s-a întâmplat, și că nu am mai făcut nicio regresie de-atunci.

Imaginile fără sens din meditația ghidată au prins contur la priveghi. Priveghiul lui, celui care mă acompania în această meditație, atât conștient cât și în plan subtil.

De ce le povestesc acum?
Nu știu exact. Poate pentru că în prima zi din an am reușit să-mi amintesc crâmpeie de discuții purtate cu "ai mei", și, deși nu au neapărat legătură cu acest episod din viața mea, decât tangențial, mi l-au adus în memorie mai viu ca niciodată.

Cerusem să fiu eliberată de ceva, explicându-mi motivele, într-un mod care mă caracterizează și în starea de veghe. Deși era o discuție serioasă, cu o anumită solemnitate pe care nu o pot neapărat descrie, ei s-au amuzat copios de felul în care am expus eu lucrurile.
Ceva de genul "Chiar nu pot fi responsabilă de chestii pe care cineva le refuză, pe bune acum, ia vedeți și voi mostră de retard, mie mi se lasă de chestiile astea..."
Deși s-au amuzat, am înțeles că au tratat cu foarte multă seriozitate cererea mea, s-au consultat între ei, și mi-au comunicat decizia lor, explicându-mi lucruri pe care mi le amintesc doar vag.
Am fost eliberată, așa cum am cerut, dar asta doar în urma unei deliberări serioase.

Cu mintea conștientă habar n-aveam că am nevoie să fiu eliberată de ceea ce cerusem. Nu face parte din sfera preocupărilor mele de zi cu zi. Nici măcar ocazional.

Mă simt eliberată, și cred că doresc să pecetluiesc asta, scriind despre acel episod care în urmă cu câțiva ani mi-a luat cu mâna niște dureri pe care nu reușeam să le identific cu mintea conștientă, cu toată gândirea mea analitică.

Această povestire are conținut didactic în sine. Literatura de specialitate abundă în exemple de vindecări spontane în urma unor ședințe de regresie prin hipnoză. De la dureri fizice, până la simptome psihice, pentru care protocolul impune tratament medicamentos.
Simpla aducere în conștient a unor episoade traumatice – pur și simplu ameliorează stări dintre cele mai diverse.
A fost și cazul meu, deși nu pornisem neapărat de la ideea că voi găsi ceva atât de straniu, și în ciuda faptului că nu am tras o concluzie deschizătoare de minți din tot ce mi s-a revărsat în conștient.
Dimpotrivă, am rămas cu câteva întrebări la care nu am găsit răspuns până în prezent.

Cert este că a fost suficient ceea ce a fost pentru ca starea mea generală să se îmbunătățească vizibil.

Ceea ce vă doresc și vouă. Numai bine.