duminică, 23 octombrie 2016

Între bunătate și răutate. Luciditate.



Despre bunătate și răutate am mai scris, dar încă scriu, și-o să mai scriu. Cred că, la nivel bazic de manifestare, indiferent de nivelul de (auto)conștiență a unui individ, indiferent de nivelul său de pregătire sau de trăire spirituală, acestea două (bunătatea și răutatea) sunt creațiile subtile ale unei realități subiective.

Nu cred în nici în bunătatea, nici în răutatea absolută, cred că suntem și – și, oricare dintre noi, în funcție de n factori de-a lungul unei vieți.

Cred cu tărie că manifestarea bunătății sau răutății sunt strâns legate de conștiența de sine. Cu cât un om este mai prezent în sine însuși, cu atât manifestările sale exterioare capătă atribute de bunătate.

Cred că, în general, ceea ce percepem drept răutate – este zbaterea interioară a unui om
lipsit de echilibru interior, care își reiterează (din inerția unui subconștient mecanic) propriile traume emoționale, neîmpliniri, frici, neputințe  și dureri.
Să nu cumva să înțelegi că militez pentru inocența bietului om rău, și că instig la ocrotirea speciei răutății, că nu fac asta.
Ce scriu acum are legătură cu mine, cu tine, cu orice om bun de pe lumea asta, care lucrează la propria persoană cu luciditate. Toți avem manifestări din ambele spectre. Sfinți sunt rarisimi pe pământul ăsta, și nu ne numărăm printre ei.

Deci da, asta cred că stă în spatele celor mai multe acte de răutate. Lipsa unui echilibru interior. O aglomerare de conținuturi inconștiente care, la stimulii (ne)potriviți – dau pe din-afară, și se soldează cu manifestări reprobabile. Oricât te-ai lucra tu pe tine, n-am să te cred dacă-mi spui că n-ai avut măcar odată-n viața ta o ieșire pe care nici măcar tu nu ți-ai explicat-o rațional. Poate ai izbucnit nervos dintr-un nimic, sau poate ai avut o conduită care, în general nu te caracterizează.
Are legătură cu ce este stocat în instanța inconștientă a psihicului. Noi trăim cu ele în noi, dar ele stau pitite, sunt ascunse în cel mai îndepărtat cotlon, acolo unde niciun gând conștient nu pătrunde. Stau și dospesc. Când cineva reușește să pună degetul fix "pe rană" – bum! – de nicăieri izbucnește monstrul, ca și când ai stat cu el de mână tot timpul. Nu te mira de tine. Chiar ai stat cu el de mână tot timpul. Numa' că l-ai făcut invizibil. Prin reprimare. La anumiți stimuli, gata-dospit – se-arată în cele mai hidoase chipuri. În felul în care ai fost rănit, rănești și tu la rândul tău. Nu pentru că ți-ai propus asa, că poate ți-ai propus fix opusul, ci pentru că există o rută neuronală care își face traseul din inerție, fără discernământ. Dacă n-am zis, de m-am plictisit și eu, dar o să mai zic – subconștientul nu are discernământ, este un mecanism, unul impresionant de meticulos și exact.
Omul reiterează forme-gând. Odată engramate, acestea au valoare de .exe.
Fiecare gând gândit este, în sine, o formă de energie. Ai mai auzit termenul de energie psihică, mai ales dacă ești și puțin format în domeniu. Toate procesele psihice implică energie. La nivel cerebral totul se rezumă la impulsuri electrice între neuroni.
Din fizică știm că nicio formă de energie nu moare. N-are cum. E sub imperiul unei legi imuabile a universului. Vestea bună este, că prin prisma aceleiași legități, orice formă de energie se transformă. Aici intervine munca noastră. A celor care dorim să ne creștem frumos. Să devenim.
Reciclăm. Transformăm. Depolarizăm. Dansăm, dansăm.... până găsim acel ritm perfect, echilibrul.

Un om echilibrat poate fi perceput ca fiind atât de o sfântă bunătate, cât și de o demonică răutate, egal. Abia atunci, în echilibru, omul manifestă plenar un atribut, perceput într-un fel sau altul.

Observi poate, că nu am spus că omul în echilibru perfect este sfânt de bun sau satanic de rău. Ci că acesta este perceput în aceste feluri.
Am făcut asta deliberat.
Pentru că trăim într-o realitate mentală. E o chestie de percepție personală. Felul în care ești construit, suma experiențelor tale cognitive îți dă un tipar judicativ. Tu nu vezi lumea așa cum este în realitate, tu vezi lumea așa cum ești tu. Adică o reinterpretezi în funcție de patternul tău. Ca în laboratorul de anatomie patologică. Ai un microscop cu care depistezi realități moleculare. Dar, în funcție de performanța aparatului, vezi mai clar sau mai vag, ba chiar deloc, dacă aparatul este defect.
Fiecare dintre noi înțelege ceva prin prisma propriilor lentile, tot ce se întâmplă de la naștere și până la moarte - este o interpretare.

Mi-a plăcut foarte mult exemplul dat de Don Miguel Ruiz în "Al cincilea legământ", care propune astfel:


"Haide sã ne folosim de puterea imaginației noastre pentru a crea un vis colectiv, știind însã cã acesta nu reprezintã altceva decât un simplu vis. Imagineazã-ți cã te afli într-un mall uriaș în care existã sute de cinematografe. Te uiți în jur ca sã vezi ce filme ruleazã și constați cã unul dintre ele are numele tãu. Uimitor! Intri în cinematograf și constați cã sala este goalã. O singurã persoanã se aflã în ea. Te așezi în spatele ei, încercând sã nu o deranjezi, dar ea nu te bagã în seamã. Întreaga ei atenție este focalizatã asupra filmului.
Te uiți la ecran, și surprizã! Recunoști toți eroii care apar pe el: pãrinții tãu, frații și surorile tale, iubitul sau iubita, copiii și prietenii tãi. Constați apoi cã eroul principal al filmului ești chiar tu! Tu ești vedeta acestui film, iar scenariul lui îți prezintã povestea vieții tale. Mai mult, persoana din fața ta ești tot tu. Tu ești cel care își contemplã povestea propriei vieți. Desigur, eroul principal al filmului nu reprezintã decât interpretarea ta legatã de tine, la fel cum celelalte personaje din el reprezintã interpretarea ta legatã de ele. Dupã o vreme te simți copleșit de cele vãzute, așa cã te decizi sã intri într-o altã salã de cinematograf. și de aceastã datã întâlnești în salã o singurã persoanã care se uitã la film, iar aceasta nu te bagã în seamã, întrucât este prea concentratã. Privind ecranul, constați cã privești aparent același film, dar de data aceasta nu mai ești personajul principal, ci unul secundar. De fapt, filmul nu mai prezintã povestea vieții tale, ci povestea vieții mamei tale. Într-adevãr, persoana din fața ta este mama ta, care își privește concentratã filmul propriei sale vieți. Privind imaginile, îți dai seama cã mama ta nu este exact persoana care apãrea în filmul tãu. Felul în care se proiecteazã mama ta pe sine diferã de maniera în care o percepi tu. Așa ar dori ea sã fie perceputã de cei din jur. Tu știi însã cã aceste imagini nu corespund realitãții. Mama ta nu face altceva decât sã joace un rol, dar acest rol corespunde manierei în care se percepe ea pe sine, și acest lucru te șocheazã. Observi apoi cã personajul care are fața ta nu corespunde nici el celui din filmul tãu. Fãrã sã vrei, îți spui:
„Bine, dar acesta nu sunt eu!“
Într-adevãr, nu ești tu, dar așa te percepe mama ta. Asta crede ea despre tine, iar imaginea rezultatã diferã fundamental de cea care existã în mintea ta. Observi apoi eroul care îl reprezintã pe tatãl tãu, respectiv maniera în care este perceput acesta de mama ta, și constați din nou cã el nu corespunde cu cel din filmul tãu. Tu îl percepi altfel pe tatãl tãu decât îl percepe mama ta. Din acest punct de vedere, percepțiile mamei tale ți se par complet distorsionate, inclusiv cele referitoare la ceilalți eroi ai filmului. De pildã, observi felul în care mama ta o percepe pe iubita ta (sau îl percepe pe iubitul tãu). De data aceasta, imaginea ți se pare atât de distorsionatã încât chiar te simți puțin supãrat pe ea.
„Cum îndrãznește!?“
Enervat, te ridici și ieși din sala de cinematograf.
Intri apoi în urmãtoarea salã ți constați cã pe ecran ruleazã povestea vieții iubitei tale. Observi felul în care te percepe aceasta, iar eroul care îți poartã numele este la fel de diferit, nu doar de eroul din filmul tãu, dar și de cel din filmul mamei tale. Observi felul în care își percepe iubita ta copiii, familia și prietenii, dar și cel în care se percepe ea pe sine. și de aceastã datã, constați cã aceste percepții nu corespund cu ale tale. În continuare, ieși din salã și intri în sala în care ruleazã filmul vieții copiilor tãi. Observi cu uimire felul în care aceștia te percep pe tine, dar și pe ceilalți eroi din viața ta: bunicul și bunica etc. Nu-ți vine sã crezi ce vezi. Descoperi astfel cã toți oamenii percep în mod distorsionat realitatea.
Dupã ce ai vãzut toate aceste filme, te decizi sã intri din nou în prima salã, pentru a-ți revedea filmul propriei vieți. Îl privești pe eroul care îți joacã rolul, dar acum nu mai crezi nimic din ceea ce vezi. Ai înțeles în sfârșit cã povestea vieții tale nu este altceva decât o simplã poveste.
Întreaga viațã ai jucat un anumit rol, dar acesta nu ți-a folosit la nimic, întrucât nimeni din afara ta nu te-aperceput așa cum ți-ai fi dorit tu. Realizezi acum cã drama din filmul vieții tale nu este perceputã ca atare de cei din jurul tãu, a cãror atenție este mult prea focalizatã asupra filmului care se deruleazã în propria lor minte. La urma urmelor, ei nu te-au observat nici mãcar când te-ai așezat în spatele lor, în sãlile de cinematograf în care rulau filmele vieților lor! Toți actorii își focalizeazã atenția exclusiv asupra poveștii lor, care reprezintã pentru ei singura realitate pe care o cunosc. Ei sunt atât de concentrați asupra realitãții pe care și-au creat-o încât nu își observã nici mãcar propria lor prezențã, respectiv pe cel care se uitã la filmul vieții lor.
În clipa în care vei înțelege acest lucru, totul se va schimba pentru tine. Nimic nu va mai rãmâne la fel, întrucât acum îți vei da seama ce se întâmplã de fapt. Oamenii trãiesc în propria lor lume, în propriul lor film, în propria lor poveste. Ei își investesc întreaga credințã în aceastã poveste, care devine pentru ei adevãrul absolut.
De fapt, este un adevãr relativ, întrucât nu este acceptat pe deplin decât de ei. Îți vei da astfel seama cã opiniile lor legate de tine nu au nimic de-a face cu tine cel real, ci doar cu personajul care trãiește în filmul lor, și care nu este identic cu personajul din filmul tãu. De pildã, personajul pe care îl criticã sau îl condamnã este eroul din filmul lor, care nu are nimic de-a face cu tine. Tot ceea ce cred oamenii despre tine se referã de fapt la imaginea pe care o au ei în legãturã cu tine, care nu este totuna cu tine.
Cred cã îți este clar în acest moment cã oamenii care te iubesc cel mai mult nu te cunosc aproape deloc, la fel cum nici tu nu îi cunoști. Singurul lucru pe care îl știi despre ei este ceea ce crezi despre ei. Tu nu cunoști decât imaginea pe care ți-ai creat-o în legãturã cu ei, iar aceastã imagine nu are nimic de-a face cu adevãrul lor lãuntric. Credeai cã îți cunoști foarte bine pãrinții, soția, copiii și prietenii, dar adevãrul este cã nu ai nici cea mai micã idee ce se petrece în universul lor subiectiv, ce gândesc ei, ce simt și ce viseazã. Încã și mai surprinzãtor este faptul cã pânã acum credeai cã te cunoști pe tine însuți. Adevãrul este cã nu te cunoști nici mãcar pe tine însuți, întrucât ai jucat atât de multã vreme diferite roluri încât ai ajuns sã le stãpânești perfect, uitând de cel care ești cu adevãrat. Îți dai astfel seama cât de ridicol este sã spui cã: „Iubita mea nu mã înțelege. Nimeni nu mã înțelege.“
Sigur cã nu te înțeleg. La urma urmelor, nici mãcar tu însuți nu te înțelegi. Personalitatea ta se schimbã tot timpul, în fiecare clipã, în funcție de rolul pe care îl joci, de ceilalți eroi din povestea ta sau de maniera în care se deruleazã visul tãu în momentul respectiv. Atunci când ești acasã, îți asumi o anumitã personalitate. Atunci când ești la serviciu, îți asumi o cu totul altã personalitate. În mijlocul prietenilor tãi, îți pui o anumitã mascã. În mijlocul prietenelor tale, îți pui o altã mascã. Cu toate acestea, întreaga viațã ai pornit de la premisa cã ceilalți oameni te cunosc foarte bine. De aceea, ori de câte ori nu au fãcut ceea ai fi dorit tu sã facã, ai interpretat reacția lor la modul personal, ai reacționat cu mânie și te-ai folosit de cuvinte pentru a crea o întreagã dramã fãrã niciun rost.
În acest context, este ușor de înțeles de ce existã atâtea conflicte între oameni. Aceastã planetã este populatã cu miliarde de visãtori care nu sunt conștienți de faptul cã ceilalți oameni trãiesc în propria lor lume subiectivã și își viseazã propriile vise. Ei nu cunosc decât un singur punct de vedere, cel al eroului principal din filmul lor, în care totul se referã la ei. Atunci când eroii din rolurile secundare afirmã ceva care nu corespunde punctului lor de vedere, ei se înfurie și încearcã sã își apere poziția. Își doresc ca ceilalți eroi sã joace rolurile pe care li le atribuie ei, iar atunci când nu o fac, se simt rãniți. Altfel spus, ei iau totul în nume personal. Dacã ai înțeles acest lucru, ți-ai dat cu siguranțã seama și care este soluția, care este pe cât de simplã, pe atât de logicã: nu interpreta nimic la modul personal."


Fiecare minte este o lume în sine, așadar.

De accea spun. Actele noastre, indiferent de natura lor, sunt percepute. Interpretate.

Ceea ce eu consider manifestare a bunătății, poate fi perceput ca fiind un act de cruzime de către persoane al căror film este diferit de al meu.
Spre exemplu eu consider că fac un bine aproapelui meu, refuzându-i orice tentativă de a-și lega binele personal de acțiunile mele ori de prezența mea. Consider că ajut un om, nelăsându-l să devină dependent de mine. Acesta este punctul meu de vedere a unei realități, evident, subiective. În realitatea omului din poveste, eu cu siguranță sunt percepută ca fiind rea, sau egoistă. Din punctul lui de vedere, eu mă gândesc doar la mine, și sunt o independentă egoistă. Dintr-al meu, sunt chiar altruistă. Egoismul ar fi încurajat atașamentul dependent. Dar este doar viziunea mea asupra realității. În viziunea altuia am fost o rea.
Pe de altă parte, nu văd bunătate în persoane care își condiționează actele de bunătate. Spre exemplu, nu reușesc să găsesc nimic nobil în omul care face paradă cu actele sale altruiste, ca imediat ce pare să nu fie răsplătit corespunzător așteptărilor, schimbă registrul și trece la starea de victimă, reproșând vrute și nevrute, acuzând omenirea de ipocrizie și falsitate. N-a fost bunătate, nici cât negru sub unghie. A fost negoț. Troc. Serviciu contra serviciu. Atât. Ai dat ceva ca să primești ceva. Și dacă nu ai primit – ai scos fiara din tine.
Punctul meu de vedere, evident.

Văd bunătate lucidă într-un om care se dă un pas în dreapta, să ai și tu loc pe trotuar, văd bunătate lucidă într-un om care îți întinde o mână atunci când te clatini, nici înainte, nici după, ci fix atunci când tu te clatini, și cu asta nu a semnat deja un contract de devoțiune între voi, nici nu s-a făcut frate de sânge cu tine, ci și-a văzut de filmul lui mai departe, neclătinat de măreția faptelor sale bune, văd bunătate lucidă într-un om care are puterea să-și țină gura la un moment dat, pur și simplu să tacă și-atât, văd bunătate lucidă în omul care își poate face un bine făcându-ți ție un rău, dar alege să nu-l facă, și-și găsește binele, liniștit, cu alte instrumente, văd bunătate lucidă în nenumărate acțiuni sau non-acțiuni ce par neînsemnate, nesemnificative.

Văd lipsa bunătății, sau goliciune sufletească unde alții nici nu se-așteaptă. Văd goliciune în toate strigăturile pline de sine ale unor gesturi sau filozofii sărace, care, la scară largă nu înseamnă nimic în afară de isterii de moment legate de căutările definirii propriului Eu. Văd goliciune în toate manifestările care îl au în centru pe Eu. Văd goliciune în acțiuni care par altruiste, dar care impun câte ceva – de la recunoaștere, mulțumire, recompensă, până la impunerea unor credințe personale. Văd goliciune în orice gest care pune un alt om într-o situație umilitoare. Văd goliciune nu doar în aroganță și impertinență, ci și în mieroșenie, acolo văd hăul personal în toată splendoarea sa.

Este realitatea mea subiectivă. Este viziunea mea. Filmul meu. Realitatea ta poate fi diferită. Și nimeni nu o poate contesta, decât prin prisma propriului rol visat, atât.

Unii, în visul lor, se cred treziți. Dau bobârnace tuturor personajelor din filmul lor, intenționând să le facă un bine: să-i convertească pe aceștia la a juca roluri conform propriului scenariu, care, evident, pare cel mai reușit.
Zilnic văd acest gen de filme.
În ochii mei, departe de a părea buni, aceștia îmi par mai adormiți decât restul, goi.

Viziunea mea.
O realitate dintre miliarde de realități.
Un vis din care, la un moment dat, cu toții ne vom trezi, mai devreme sau mai târziu. Și-atunci vom înțelege versatilitatea simbolisticii colective. Și-atunci vom înțelege ce a contat cu adevărat în tot acest proces, și ce a fost absolut absurd.

Bunătate, răutate, noțiuni subiective.
Echilibrul contează. Al tău personal. Ăsta vine din luciditate. Dar din interior către exterior, nu invers. Nu ești lucid când focalizarea ta se concentrează în exterior. Nu acolo se petrece propriul film. Nimic din exterior nu există fără tine. Tu ești visătorul, totul este despre tine.
Luciditate.