duminică, 11 septembrie 2016

Neuroplasticitate

„Surdul, când vede dimineața cocoșul cântând, crede că acesta cască"

Mare vorbă. Un rezumat al chintesenței psihismului. Există o tendință automată de a acoperi golurile de înțelegere, de a petici. De a grupa, și a eticheta raportând la ce există deja în mental, chiar dacă nu "se pupă" întocmai.

Folosim mult cuvântul "realitate", dar realitatea nu prea-i reală, așa cum o considerăm noi. Realitatea este o reprezentare subiectivă. Ce înțeleg  eu, ce înțelegi tu, ce înțelege nea' Miron – este, de cele mai multe ori, total diferit. Din fix acceași realitate.

Mai grav este că, atunci când nu înțelegem ceva, direct catalogăm drept "prostie", "aberație", "non-sens", sau, în funcție de limite - "malefic", "vrăji", "piază rea".

Spre exemplu, eu când eram de vreo 14 ani, avem un șarpe. De fapt un șerpișor de apă. Acela nu este veninos. Nu este nici mare.
Dar mi s-a dus repede vestea că sunt "satanistă". Nici măcar nu m-a deranjat. N-aveam niciun complex cu privire la eticheta asta. În schimb, țin minte că m-a rănit foarte tare când cineva mi-a spus că se vorbește despre mine că sunt "simandicoasă". Asta după ce am aflat ce înseamnă acest cuvânt.
Bine-nțeles, n-am fost nici simandicoasă. Dar categoric am părut așa în ochii unora.

Între timp am învățat să mă detașez de etichetele semenilor mei. Detașându-mă de nevoia mea de a mă defini prin etichete. Oricum le am pe toate. De-a lungul unei vieți, de-a lungul atâtor roluri pe care și le asumă un om (rolul de copil, rolul de frate, rolul de prieten, rolul de vecin, rolul de coleg, rolul de elev, rolul de părinte, etc...etc...) – cu toții suntem, măcar odată, câte puțin din fiecare epitet.
Cine spune "eu niciodată"- trăiește în minciună.
Și de regulă cine strigă mai tare că "el niciodată" nu ar fi cumva, sau nu ar face ceva – fix acela va fi, sau va face, la un moment dat, acel ceva. E testat.

Catalogăm. Așa e setat mentalul să facă. La fel ca un soft de computer. Are engramate niște setări, un set de algoritmi, și cu aceștia prestabiliți calculează tot ce intră și iese. Ceea ce nu recunoaște ca făcând parte din propriul sistem – cataloghează drept "viruși". "Malware".

De fapt, toate experiențele noastre se bazează pe catalogare. Ele sunt neutre, pe cuvânt (experiențele). Pentru fiecare – interpretarea este individuală. Subiectivă. În funcție de croiala fiecăruia, în funcție de starea de moment a fiecăruia, în funcție și de interesul momentan.
Uite, ploaia. Uneori o plac, uneori o detest. Cafeaua. Dimineața fără cafea, pentru mine reprezintă imaginea iadului. Dar după ce am băut deja trei într-o zi, la a patra strâmb din nas. Nu mă mai trage inima. Sunt sătulă. Aceeași cafea. La prima oră miroase divin. Către după-masă deja miroase diferit. Poate să fie cea mai bună cafea ever.

Catalogăm în funcție de propriile cunoștințe, stări, dispoziții.

Golurile de înțelegere le acoperim cu petice din propriul bagaj. Dacă n-avem petice care să se potrivească – băgăm la categoria "malware".

Eu, când ascult oameni dezbătând politică, tot ce înțeleg este aproximativ: "Ajjjfdsgdfbjer gjkdsdgffgrșgdjhiroieryfg vfbgfotiutoincdkjdngfdhgfgfjbchjfvgreswwj, aaaaaaaajjjjjjjjkkkk..... tthkjhfbosidcndjklrtiudejukh!"

Bun, sunt un om asumat, și nu mă bag, man. Unde nu-mi fierbe oala – am învățat să nu mă bag.
Dar nu toți facem asta.
Și de fapt, nimeni nu este întotdeauna conștient de limitele înțelegerii sale.

„Surdul, când vede dimineața cocoșul cântând, crede că acesta cască"

Ăștia suntem. Toți.

Ai încercat vreodată să privești imagini filmate, fără sunet? Este extraordinar de încercat. Să vezi ce înțelegi fără discursul omului. Să-i vezi doar posturile corporale, gesturile, contextul în care le face, etc...

Ai încercat vreodată să asculți doar sunetele, fără a vedea imagini? Pur și simplu să auzi fără a avea in formația vizuală cu care să corelezi sunetul.
Merită încercat.
Pentru plasticitatea creierului.
Neuroplasticitate.

Știi? Cu cât creierul este mai antrenat spre a crea conexiuni, sinapse, cu atât tendința de a cataloga din topor dispare. Nevoia de a petici golurile de înțelegere dispare. Dispare, pentru că rutele neuronale nu mai sunt rigide. Patternurile comportamentale își pierd din natura restrictivă.

Eu, când eram o puștoaică, ascultam la televizor, și la casetofon  UB 40. Le spuneam "U BE PATRUZECI", clar, pentru că nu le zicea nimeni pe nume, numele apărea scris la sfârșitul melodiilor, sau pe carcasele casetelor.
Și apoi, au început emisiunile de divertisment, și am avut un șoc să aflu că nimeni nu le zice U BE PATRUZECI, ci IU BI FORTY.
Băi, fir-ar! Păi mi-a luat muuuuult, mult de tot să mă obișnuiesc cu IU BI FORTY. Chit că așa se spune corect, în mintea mea obișnuința prima corectului.
Și așa este în mintea tuturor.
Pe asta se bazează și reclamele. Pe faptul că omul este tentat să placă \ prefere \ aleagă lucrurile care îi sunt familiare. Chiar dacă sunt reclame enervante. Subliminal, se creează conexiunea. Devine familiar. Tot ce este familiar primează. Poate fi greșit, nesănătos, dăunător, inutil, ridicol, sau oricum.

Ăsta este motivul pentru care este atât de important să nu renunțăm niciodată la citit, la studiu, la a învăța și a face lucruri noi, la a experimenta.
Pentru neuroplasticitate.
Proces care reverberează în tot universul personal al unei ființe, de la cele mai simple funcții vitale, până la cel mai complex proces, acela al gândirii.

Câteva exerciții utile: ascultatul în beznă (sau cu ochii închiși), privitul fără sunet, mâncat \ scris cu mâna stângă (sau dreapta, în cazul stângacilor), compunerea, cu ochii închiși a unei imagini cât mai aproape de adevăr, din ce în ce mai complex (dacă inițial creezi un băț de chibrit, în timp compui obiecte sau imagini mai ample, cu cât mai multe detalii), sportul de orice fel, cititul cât mai des, cât mai mult, rezolvarea de rebusuri \ integrame \ anagrame, etc..., jocurile minții (table, șah, etc), învățarea, indiferent de domeniu, memorarea de lucruri noi, și nu în ultimul rând – stimularea imaginației creative.

PS: Tu în ce parte vezi că se învârte tipa din imagine?
Știi că este vorba de iluzie optică, și că depinde de felul în care privești tu? Dacă ți se pare că piciorul care atinge pământul este cel stâng – vei fi sigur că ea se învârte în direcția acelor de ceasornic. Dacă, însă, o percepi ca fiind cu dreptul pe pământ, vei fi garanta că ea se învârte în sens antiorar :)



joi, 8 septembrie 2016

Campania "Armonia"

Nu sunt o adeptă a campaniilor de susținere a oamenilor bolnavi de nu-știu-ce, sau a copiilor care suferă de nu-știu-ce. Nu sunt – din simplul motiv că eu cred că umplând spațiul virtual cu acel subiect – se obține fix amplificarea fricii de boala respectivă într-un mental colectiv și-așa populat de frici și angoase.
Dar asta este părerea mea. Respect, pe de altă parte, orice inițiativă de susținere a aproapelui, chiar dacă, uneori, nu capătă cele mai reușite forme de manifestare. Totul, până la urmă, are părți bune, și contra-părți.
Trăim într-o realitate duală.


Și ieri, proaspăt ajunsă acasă dintr-un sătuc montan absolut idilic, cu peisaje incredibile, aer curat, niciun semnal pe niciun dispozitiv electronic, deschid facebookul și găsesc în inbox câteva mesaje de la fete dragi mie, cu provocarea de a posta o poză alb-negru, în semn de susținere a femeilor unite împotriva cancerului.
Repet, nu sunt o adeptă a acestor campanii. Nu sunt nici o adeptă a celor care luptă împotriva a ceva. Consider că lupta împotrivă, chiar și împotriva unui rău, este o formă de conflict care nu reușește altceva decât să amplifice răul. Binele îl faci cu bine, pacea o faci cu pace, iubirea cu iubire, etc. Orice formă de opoziție declanșează forțe contrare unui bine consensual.
Ok.
Și aseară, primind mesajele de care vorbeam, am căutat rapid în telefon printre poze, am luat una mai de-aproape, i-am aplicat un efect de alb-negru, și-am urcat-o pe facebook. Am intrat în joc. De dragul jocului, și-al fetelor. Cu atât mai mult cu cât a fost un joc discret. Fără slogane patetice, fără strigături, chiuituri, hore ale victimizării.

Pe de altă parte, cred și în unele campanii de conștientizare. Există oameni care ajung la doctor abia în fazele terminale ale unei boli care ar fi putut fi tratată. Foarte mulți. Mă număr printre ei. Nu, nu sunt bolnavă. Dar în viața mea nu m-am dus la doctor, decât când m-a luat salvarea de acasă. Spre exemplu, după ce am născut-o pe Maya am făcut mastită. Am stat așa, ca o cretină, vreo două săptămâni. Punând foi de varză pe sânii care-mi plezneau de durere. Ardea, ustura, aveam senzația presiunii unui rug încins în interiorul sânilor, dar eu continuam să-mi pun foi de varză, și să încerc să scot laptele din ei, de câte ori îmi dormea copilul. Eram extenuată. Când se trezea Maya eram în permanență cu ea în brațe. N-am dat-o nimănui să stea cu ea, nici dacă simțeam că mă preling de durere sau de oboseală. Nu i-a schimbat nimeni nici măcar un pampers, până pe la 8 luni. Așa eram de dusă. Îmi făceam treburile prin casă cu ea pe antebrațul mâinii stângi. Când adormea, mulgeam din sânii infectați. Plângeam de durere, plângeam fără sunet, curgeau lacrimi mari și fierbinți, ardeau, ardeau și sânii, îmi ardeau tâmplele, ardea prostia-n capul meu, și nu făceam nimic pentru mine.
Până într-o zi, când venind de la baie spre cameră, am simțit că pământul își pierde stabilitatea, mi s-a întunecat vederea, și ..... m-am trezit goală, pe pat, cu un tip în uniformă aplecat peste mine. Era de la ambulanță. A pus un halat pe mine și m-a cărat în ambulanță. Mergeam la urgențe. Drumul până la spital a fost un calvar. Îl imploram pe șofer să conducă mai încet, că fiecare denivelare a drumului îmi împungea cu mii de ace sânii dureroși. Nu aveam putere să vorbesc. Șușoteam fără coerență. Sacadat.
Am ajuns la la camera de gardă a spitalului de ginecologie, și m-a preluat un doctor care și-a chemat și studenții după el, să vadă dezastrul în splendoarea sa.
Exemplu de inconștiență.
Mi-a spus că sunt plină de puroi, și că este nevoit să-mi taie sânul pe viu. Mi-a promis că o să fie finuț, și o să taie în așa fel încât să nu rămână o cicatrice inestetică. De parcă asta mă durea pe mine. Dar mi-a smuls un zâmbet, anyway. În timp ce făceam haz de necaz, ok, mai mult el, că eu eram incoerentă, gândeam clar, dar nu aveam putere să verbalizez – m-a tăiat pe viu și mi-a drenat puroiul ce mustea în sânul meu drept. A durut ca naiba. Nu a cusut, a lăsat rana deschisă, urmând să dreneze zilnic.
Am rămas vreo oră acolo. Eram vlăguită. Asistenta mi-a administrat un coktail de calmante intravenos, în timp ce mă certa. Mi-a spus că-mi merit soarta, că nu aș fi ajuns în acea situație dacă aș fi mers la doctor din timp. I-am dat dreptate. Dar mi-a picat ca naiba atitudinea ei. După ce că durea ca iadul, mă mai mârâia și doamna pitbull.
Timp de două săptămâni am fost clienta lor fidelă. Zilnic îmi schimbau pansamentele, și îmi introduceau alte chestii în sân, pentru drenaj.
Niciun zâmbet n-am smuls de la doamna pitbull. Până în ultima zi. Când doctorul m-a cusut, și mi-a spus că sunt bine. Atunci a zâmbit și ea. Puțin, în colțul gurii. I-am mulțumit pentru atitudine. Cu sufletul i-am mulțumit. N-am avut timp să mă victimizez. A avut grijă să mă facă să mă simt perfect conștientă de inconștiența și nesimțirea mea personală. De-a lungul vizitelor mele acolo, mi-a punctat destul de răspicat că nu există scuze. Să nu încerc sp-mi bag copilul în față, că copilului nu-i folosește la nimic că am stat cu ea bolnavă, ba chiar aș fi putut să leșin cu ea în brațe.

Deci da, cred în campanii de conștientizare. Există oameni retarzi, așa ca mine, care staaaaau până în ultima clipă, stau și-și pun foi de varză. Vai-și-amar.
Chestii care se pot rezolva ușor. Non-invaziv.

Și deci am postat poza, acceptând provocarea.

Și dau scroll, să văd ce s-a mai întâmplat zilele astea, cât nu am avut internet.

Multe poze alb-negru. Și câteva articole în contra pozelor alb-negru.
Două doamne nervoase că nu așa se arată susținerea. WTF??? Că dacă vrei să susții, mergi în spitale la ăia bolnavii, le spui o vorbă bună, le faci nu-știu-ce.... Pe bune???

Bă, dar cât de jalnici suntem, că nimic nu ne este bine, oricum ar fi? Adică ăla de-i bolnav, vai-steaua-lui pe-un pat de spital, n-are altă treabă-n viața asta decât să primească vizite de la străini cuprinși de compasiune, care să le spună ferm că sunt susținuți, pleznind a sănătate și viață-n ei, cu chef de vorbă și fiecare pe stilul lui, în timp ce el, bolnavul, tânjește după o doză mai mare de morfină, și, dacă nu cere prea mult – discreție și liniște, CĂ-I BOLNAV, ÎN PUII MEI, n-are chef să facă pe maimuța cu nimeni.

Bă oameni buni, ce-aveți??
Chiar așa, în halul ăsta am ajuns, încât să ne contrăm ca habotnicii, chiar și pentru gesturile de solidaritate? Că de ce așa, și nu invers, nu-i bine așa, proștilor, era mai bine dacă altfel, și dacă ar fi altfel – stai! Că nu-i bine, proștilor, trebuia invers, unde e decența, dacă e decent – păi de ce așa, că sunteți proști, proștilor care sunteți, huoo!

Băi oameni buni, mânca-v-aș mintea voastră, aia plină de idei, principii, moraliștilor. Băi, vă respect experiențele de viață, dar nu vă respect atitudinea asta de Gică-Contra, n-am cum. Nu așa, gratuit, că voi sunteți mai cu moț, și-aveți nervi pe viață.

Zilele astea, cât am stat în sălbăticie, doamne, a fost un fel de rai pe pământ, am trăit clipe atât de pline, încât nu le pot descrie, că nu am cuvinte potrivite. Dar nu am fost singură. Și el, obișnuit să verbalizeze, a verbalizat. Aia nu-i bine, aia nu-i place, aia nu-i cum trebuie, aia-i invers, trebuie invers, trebuia altfel, nu trebuia acolo, nu trebuia așa, aia de ce-i așa.... etc..... etc.....

Și cugetam, în mine, că uneori, viața pare atât de grea și de nedreaptă. Plină de capcane. Pe măsura individului care o trăiește.
Cum naiba se face că fix oamenilor cu atitudinea asta de Gică-Contra – li se împotrivește viața din toate unghiurile?
Frățică, pentru că nu viața te trăiește pe tine, ci tu pe ea. Adică tu ești creatorul propriei realități. Tu te opui – opoziție trăiești.

Cum și de ce naibii să cheltui atâta amar de energie – criticând, hulind, măscărind? Pe bune.
Ce aștepți în schimb apoi?

Auzi, nu așa, așa e huoo, să mergi prin spitale, să te vadă, să te audă, să fie altfel, nu vorbe. Că ăla bolnav are chef de mine, care trebuie să-mi trâmbițez buna-intenție, să deranjez, să-i stau ăluia pe cap, să vadă toată lumea ce smart-ass sunt eu, nu contează că ăla n-are chef nici de el însuși în momentele alea, eu să insist, băăăăi, vreau să te susțin, sunt aici, stai, nu-ți vărsa mațele, stai să-ți zic eu ce frumoasă-i viața, și ce bună sunt eu, că – uite, am venit să-ți arăt compasiunea mea și bunele mele sentimente față de tine! Stai, nu leșina, stai să-ți mai zic și că viața merită trăită, că poate tu habar n-ai de asta, de-acolo din pat.

Gizăs.

Am o mătușă pe care o iubesc nespus. E sora lui tata. Tânără, frumoasă, cea mai pozitivă persoană pe care o cunosc. Și cea mai bună. O femeie nobilă.
Are cancer. În fază terminală. Vine din trei în trei săptămâni la noi în oraș, la un centru special de oncologie, la tratament.
Știi ce înseamnă un om DEMN? Eu nu am știut până să o văd pe ea în situația în care este. Este perfect conștientă de starea ei. A fost tot timpul, de un an încoace. Acum un an i s-a spus în orașul ei că mai are maxim o săptămână de trăit. A venit pentru încă o părere aici. I s-a spus cam același lucru, dar cu precizarea că vor face tot ce este omenește posibil pentru ea, și că nimic nu este bătut în cuie. Că există cazuri de remisie, că pentru fiecare om în parte, acest diagnostic se manifestă diferit. Și că este important să creadă în ea, în puterea ei de recuperare.
Și ea a ascultat de ei.
Nu s-a plâns o clipă. Femeia asta pare să zâmbească tot timpul. E bună, blândă, zâmbește mereu, și niciodată nu pare deranjată de nimic. Nu colaborează în niciun fel la discuțiile despre boală. O ține pe-a ei și basta: e bine. "Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine". Atât, oricine ar suna-o, oricine ar provoca-o la discuții. Chimioterapia face ravagii în corpul unui om. N-am văzut-o niciodată măcar vulnerabilă.
Ea e bine.
Câteodată merg la ea în salonul care o găzduiește odată la trei săptămâni. Dar foarte rar. Doar când e necesar să-i duc ceva. Prefer să mă bucur de ea nopțile în care doarme la noi. Acolo în salon sunt oameni bolnavi. Stau cu becul stins, într-o liniște totală. Asistentele umblă în vârfurile degetelor. Oricât de bine intenționată aș fi, nu fac altceva decât să deranjez. Sunt oameni care nu suportă lumina, nu suportă niciun zgomot. Sunt oameni care vomită și dintr-o respirație mai bruscă. Sunt oameni care gem de durere. Prezența mea acolo nu ajută cu nimic. Doar deranjez. Oricât de mult mi-aș dori să ajut. Vorba mea bună poate fi și strălucită – în urechile omului care simte durere la zgomot – este tortură.

În fața durerii unui om – îți pleci capul, oricine ai fi. Respecți. Doamne-ferește să afli tu cum e. Nu cred că mai apreciezi cu aceleași criterii principiile moraliste.

Și pentru că pur și simplu mi s-a părut absurdă revolta, sau mai degrabă justificarea revoltei împotriva campaniei de susținere prin postarea discretă de poze alb-negru, astăzi am să postez mai multe. Toate alb-negru. Susțin această campanie, discretă, cea mai discretă din câte am văzut, postând un album întreg.
Tot alb-negru.
Militez pentru armonie. Pentru pacea minții.
Vă invit să postați și voi câte un colaj. Toți cei care susțineți armonia. Cu titlul "Armonie".
Vă aștept cu drag.