duminică, 19 iunie 2016

A spune lucrurilor pe nume



Când eram o copilă, evitam să spun lucrurilor pe nume.
Nu, nu mă învățase nimeni nici că nu-i voie, nici că nu-i frumos.
Dimpotrivă.
Ai mei erau ca niște birjari. Fără cenzură. Cuvinte grele, înjurături. La liber tot.
Pe mine mă dureau multe. Care mi se spuneau, și pe care și le spuneau între ei.
Astfel că, în încercarea de a nu răni niciodată pe nimeni, intrasem în extrema cealaltă.

De-a lungul timpului, au existat câteva situații în care pur și simplu am fost ipocrită.
Vorbind pe lângă subiect, deși știam clar că mi se spune altceva, ceva ce nu doream să dezbat, și nici măcar să înțeleg.
Știi situațiile alea în care două persoane își zâmbesc, își vorbesc pe tonuri aparent calme, folosesc cuvinte civilizate, dar de fapt ei s-ar mânca între ei. Se fac proști unul pe altul, dar nu pe față. Pe față sunt "honey and sugar".

Sunt multe astfel de situații.
Energofage.

Purtând câteva astfel de dialoguri, am ajuns să constat că în mine se cumulează deșeu emoțional. Din reprimare. Reprimarea cuvintelor nerostite. Indigestia cuvintelor înțelese dincolo de cuvintele rostite. Toxicitatea falsității întregului episod.

Știai că mușchii noștri slăbesc în momentul în care spunem o minciună, sau participăm la evenimente care încalcă un anumit prag de vibrație?

Am învățat pe propria piele că lucrurile trebuiesc limpezite. Că teama exagerată de a nu răni pe cineva este dăunătoare, și că a nu răni pe nimeni nu înseamnă a fi ipocrit. Omul se rănește și singur. Rănitul ăsta ține de fiecare în parte. Unii sunt răniți și dacă le vorbești frumos. Ține de formatarea interioară a fiecăruia.

Rolul Salvatorului cu care m-am identificat mult, de care m-am detașat greu – mi-a întunecat mințile de multe ori. Am fost ipocrită.
Nu am făcut niciun bine nimănui.

Lucrurile nelimpezite vor reveni, și vor reveni, și vor reveni.... atât vor reveni până vei avea curaj să le înfrunți.

Am învățat pe propria piele că nespunând lucrurilor pe nume – dacă tot aleg să port un dialog – îmi poluez interiorul.

Pot alege să tac. Și de cele mai multe ori fac asta.
Dar dacă discuția se cere discutată, măcar să o discut cu cuvintele ei. Perdelele, ocolișurile, aluziile subtile – sunt dovezi de lașitate.

De ce am mai consumat energie vorbind, dacă am eludat subiectul însuși? La ce mi-a folosit, mie sau altcuiva? Măcar am vorbit, sau am făcut doar zgomot de fond?

Câți înțelegem că cuvintele au putere?
Câți înțelegem că este important felul în care alegem să le folosim?

Nu ne mai învață nimeni despre magia din acțiunile noastre. Sau ne învață prost. Am luat-o razna cu sloganurile pseudo – dezvoltare personală. Oameni care vorbesc ca să se audă vorbind. Cuvinte la kilogram.

Am învățat să spun lucrurilor pe nume.
Când vorbesc despre mere, le numesc ca atare: mere.
Dacă pot.
Dacă nu, tac.

Vorbitul nu-i așa ușor cum pare.
Mă refer la vorbitul gândit și simțit. Cel asumat. Căci doar acela contează.
Există o legătură puternică între ce rostești și ce gândești. Subconștientul nu are discernământ. Înregistrează ca atare valoarea de adevăr sau falsitate, fără interpretări pe după copaci, de-trei-ori-rotite-dublu-răstălmăcite.

Subconștientul are formule de calcul prestabilite.
Ca într-un fișier excel. Când îi dai funcție de calcul sumă" – păi îți adună coloană cu coloană, nu mai caută justificări, interpretări, circumstanțe atenuante, valori ascunse.
Așa e și mintea din spatele minții.
Aceea care are în sarcină și bătăile inimii, și eliminarea toxinelor, și circulația sângelui, și contracțiile musculare, și posturile corporale, și... tot.
Dacă ar funcționa altfel decât exact, ce s-ar alege de noi?
Imaginează-ți corpul tău cu un subconștient indecis:

"Hmmmmm..... inimă nebună..... tic-tac... sau tic-poc? Ăăăăăă....... ce-o fi vrut să zică rinichiul ăsta șiret? Să elimin toxine.... să nu elimin..... ficatul pare cam pervers, nu cred că trebuie să-l mai iau în calcul o vreme.... intenție de ridicare  în picioare, sau semnal fals? Ia să ridicăm întâi mâna dreaptă, să fim siguri că nu-i vrăjeală....."

Ar fi ușor ciudat, așa-i?

Din fericire, subconștientul nu are această dualitate.
Astfel că nici adevărul și nici falsitatea nu sunt răstălmăcite. E o funcție precisă care le discerne.
În ciuda minții conștiente care alege de nenumărate ori să bată câmpii, de parcă ar avea sindrom tourette.

În momentul în care vorbești fals față de ceea ce actualmente gândești – subconștientul înregistrează doar valoarea de falsitate cumulată în manifestare.
Funcții de calcul, asta e.

În momentul în care te ascunzi după cuvinte – subconștientul înregistrează concluzia: lașitate. Atât.

În momentul în care tu înțelegi că interlocutorul tău te provoacă, dar faci pe ghiocelul, te faci că nu te prinzi, îi mai trimiți o bezea, îi mai răspunzi voalat, îi mai dai o perversă, iar zâmbești.... subconștientul înregistrează... surpriză? Ipocrizie.
Valoare de fals.

Și-apoi te miri că ai probleme.
Ai.
Tot ce te compune este unitar. Centrul de comandă este în instanța subconștientă. Astfel că toate celulele corpului tău răspund în tonul pe care-l dai (și) prin acțiunile (și reacțiunile) tale.
Valorile înregistrate de subconștient în urma activității conștiente – se vor regăsi drept comenzi pentru întregul ansamblu care ești.

Am învățat cât de importantă este igiena psihică, greșind mult.
Nu îmi este teamă de greșeală. Din fiecare am câștigat enorm.

Am învățat că pentru igiena psihică este important discernământul atât în vorbit, cât și în tăcere.

Am învățat că dacă nu am ceva bun de spus, cel mai bine pentru mine, pentru alții, pentru însăși Viața – este să TAC.

Am învățat să respect cuvintele, înțelegându-le valoarea creatoare în viața mea.

Am învățat să spun lucrurilor pe nume, atunci când aleg să vorbesc.

Pentru că am învățat cât de important este să mă mențin cât mai aproape de valoarea de autentic. Pentru sănătatea mea fizică și psihică.

Anul trecut, la un moment dat, scriam FII BUN, SAU FII RĂU, DAR FII TU.
Mare dreptate aveam.

Dacă e să am preferințe, prefer de 1000 de ori să mi se spună direct cu aceste cuvinte că sunt o tembelă, sau să mă duc dracului, decât să trebuiască să asist la mieroșenii întortocheate de la Ana la Caiafa, din care tot asta să deduc, că sunt trimisă dracului, dar să mă fac că nu înțeleg, și în loc să pot răspunde onest un "Bine, domnule, m-oi duce, mai beau o cafă și mă duc", trebuie să o-ntorc și eu, din complezență, "Vai, domnule, mare dreptate aveți, dudele-s pătrate și mămăliga face pene, excelentă remarcă, aș mai completa, eventual, dacă-mi permiteți, că există niște fructe, care seamănă cu dudele, dar nu-s dude, care au formă de dudă, deloc pătrată, și, întâmplător chiar ieri am mâncat o mămăligă ce n-a făcut tocmai pene, desigur, aceasta fiind o întâmplare izolată, întrucât nu doresc să vă stric cumva karma, zenul sau feng-shuiul, crezând că am altă părere, doamne-ferește."

Cine mă cunoaște personal știe această ciudățenie a mea: nu reușesc să mă supăr niciodată pe cineva care are putere să-mi spună-n față ceva, chiar neplăcut. Chiar jignitor. Apreciez enorm, dincolo de cuvinte, atitudinea. Fair-playul – față de mine, dar mai ales față de persoana însăși în cauză.
(Cred cu tărie că orice se poate rezolva printr-o discuție onestă, cu cărțile pe față. De asemenea, cred cu tărie că nu suntem obligați nici să ne placem toți pe toți, nici să fim de-acord toți cu toți, nici să discutăm toți cu toți. Dar mai știu că pentru asta este nevoie de detașare.)

Și reușesc să supăr de multe ori persoane care m-ar trimite către doamna mama, dar aleg să mă înțepe – cică - șiret.
Un om are puține secrete față de mine, ăsta-i și blestemul și binecuvântarea mea.
De cele mai multe ori tac și-ntorc spatele.
Dar și când vorbesc, o spun pe-a dreaptă. Deoarece pot. Și stiu deja circuitul. E cel mai sănătos. Pentru mine. Pentru toată lumea. Pentru discuția în sine. Pentru Viață.


sâmbătă, 4 iunie 2016

Despre mine. Una, alta.



Eu sunt Andreea. Dacă ai ajuns pe la mine, înseamnă că te-ai prins deja: eu scriu. Verzi și uscate. Scriu.... scriu.....
Am început în urmă cu doi ani, ca o proaspătă mămică normală la cap și responsabilă, care tocmai a născut. ;)
Nu știu ce m-a apucat. Am pus mâna pe laptop și i-am dat drumul, așa, fără un plan, sau măcar o idee.


Ok, ceva formare am. Am fost jurnalist la viața mea. Vreo 10 ani. Numai că nu pe chestii boeme. Am fost reporter de eveniment, apoi redactor-șef, apoi producător, printre picățele am mai făcut și niște emisiuni (de fashion :)) ) – toate astea în televiziune. Mai precis am filmat morți și răniți, hoți, violatori, mafioți, polițiști corupți.... din-astea. Am fost măritată cu televiziunea, mi-am dedicat zilele și nopțile – știrilor mele sângeroase. Aproape ca la armată. Când se-ntâmpla ceva – hop și io – la 3 dimineața, la ora prânzului, în timp ce sărbătoream 3 ani de relație, egal. Eu mă urcam în mașină și goneam la locul faptei.
Dar să așez un text citibil în pagină - am învățat din toate astea. Aveam un redactor-șef, pe Dana, pe care în primele luni de ucenicie într-ale televiziunii – o uram cu spume. Mă făcea să mă simt ca o tâmpă. O agramată. Nimic nu era bine din ce scriam. Și textele mele acopereau maxim 3 minute la o știre, cu tot cu interviuri... pffff....
Mă, parcă nici virgula n-o puneam bine. O detestam. Era prima ființă din universul ăsta, în afară de taică-miu, care mă făcea să mă simt totalmente și iremediabil proastă.
Am avut ambiț în mine. Îmi plângea inima la fiecare corectură, dar le-am învățat... știi cum? Și nopatea îi visam observațiile. Să le bag la cap. Visul meu cel mai măreț era să-i prezint o știre la verificat, și ea să nu aibă nimic de corectat. Și mi l-am îndeplinit. Înzecit. În timp.
Am început să simt recunoștință pentru toate acele momente de calvar – destul de repede, când am rămas de capul meu, corespondent la o televiziune ce difuza național, eu și cameramanul. Noi centram, noi dădeam cu capul. Pe toată zona de vest.
Apoi, când am format, la rândul meu, alți oameni de televiziune. Numai eu știu de câte ori i-am rugat de bine Danei.
A făcut din mine, o copiliță zâmbicioasă cu fluturi în cap – o femeie cultă și puternică.
Știi, cuvântul este putere.
Informația este, de asemenea, putere.
Iar eu, tot de la Dana am învățat să-mi fac rost de informație și din piatră seacă, Să nu mă mulțumesc niciodată cu puțin, să nu cred niciodată o poveste, fără să o validez din încă două surse, să nu fac niciodată rabat de la întrebări și căutări. Informare. Și formare. Zi de zi. Oră de oră. Pentru fiecare știruță, chiar și nesemnificativă.
Deci ceva formare am. Scriu.... scriu..... și scriu corect.

Jobul meu în momentul ăsta este.... în domeniul achizițiilor publice. Într-un spital.
Karmă glumeață, domnule, atât pot spune.
Toată viața mea am fugit de achiziții, și m-au cam urmărit, mereu.
Le-am tot dat-o cotită, dar ele au revenit.... și-au revenit.... până când într-o zi nu m-am mai opus.
Achiziții, deci.
Adică matematică, precizie, concentrare, ordine, literă de lege, multă lege, și ... shopping :P
Shopping on-line!
Înțeleg că asta face parte dintr-un plan al meu, sau al Providenței cu mine, de care oricât m-aș eschiva.... nu mă pot dezice.

Încă de pe vremea liceului. Eram pregătită să mă înscriu la Shakespeare, un liceu bun, cu profil engleză. Am picat fix la proba de engleză, eu, care vorbeam engleza ca pe a doua limbă. De mică am învățat-o. De la oameni care o vorbeau, în Australia.... acolo unde prima mea "cea mai bună prietenă" s-a mutat cu familia, imediat ce am terminat clasa întâi.
Și atunci mama m-a înscris la cel mai bun liceu – Economicul.... pfffff...... orice aș fi făcut, numai să nu trebuiască să fac asta....
În ciuda opoziției mele... am fost un elev bun, până la final. La toate materiile, cu excepția matematicii și francezei. (oare pentru că tata e geniu la mate, și mama vorbește fluent franceza?....)
Nu doar că am fost un elev bun, dar mi-a plăcut. Mie chiar mi-a plăcut. Deși nu pierdeam nicio ocazie să mă plâng că locul meu este la filo pe undeva.

Apoi la facultate, am început, de asemenea prin coerciție, cu un an la drept. Mama a zis că dacă ea plătește, păi atunci ea alege.

Și uite-așa am făcut slalom printre toate... până am ajuns exact acolo. La achiziții. Prin învăluire, efectiv. Mă angajasem pentru cu totul altceva (altfel nici n-aș fi călcat pe-acolo), gândind că e aproape de casă, e un job lejer, sigur, etc...
În juma' de an – cine a rămas cu toate achizițiile unui spital întreg pe cap? Da, fix Andreea, idiotul de servici (idiot este un om care are idei, da?) – care a fugit de asta, ca dracu' de tămâie.
Cu asta mă ocup eu, de-a lungul zilei. Și cu fiică-mea. O bebelină superbă, care-mi face zilele și nopțile – dulci. Mă umple de dulceață. E un copil ireal, e plină de iubire, de trandețe, pare o bătrânică înțeleaptă, mai ales pe lângă mine.

Revenind la scris. Că de asta ne-am adunat.
Eu scriu.
Dacă mă ai în lista ta de prieteni pe facebook ori pe google, să știi că acest profil este unul destinat împărtășirii. Împărtășesc din ce scriu, și consider că acesta este modul în care pot eu să dăruiesc ceva semenilor mei. Fără să aștept ceva în schimb. Nu plătesc nimic pentru blogul care-mi găzduiește articolașele, nici nu câștig nimic. Am un cont de scriitor, și o pagină. Foarte rar trimit cereri de prietenie, iar către pagina mea am trimis câteva invitații anul trecut, când am deschis-o. Nu mai trimit de un an. Consider că cine trebuie să ajungă pe-acolo, va ajunge din propie inițiativă. Nu mă omor nici după aprecieri, nici după vreo imagine.
Eu scriu, pentru că pur și simplu scriu. Pentru că m-am trezit într-o dimineață, mi-am făcut cafeaua, am luat laptopul în brațe, am deschis un fișier, și până să-mi dau seama ce mi se-ntâmplă – deja erau pline patru pagini. Le-am citit, de parcă le-ar fi scris altcineva, și am constatat, cu ochiul profesionistului, că e citibil.
După câteva dimineți în acest fel – strânsesem deja material serios. Sfătuită și încurajată din câteva părți independente una de alta – am început să public.

Cam așa stau lucrurile cu mine. Dacă mă ai în lista ta de prieteni, la profilul meu  scrie asta. Că eu scriu la Cafeneaua lui Anael. Ăsta este scopul și durata acestui profil public. Ca să împărtășesc, în felul meu.

Mulți dintre cei din lista mea de prieteni virtuali, privesc doar chipul simpăticuț de la profil, și nu-s atenți un rând mai jos, unde scrie cu ce mă ocup, direct îmi scriu mesaje de .... să-i spunem flirt. Unele sunt totalmente necitibile. Fără semne de punctuație, fără cratime, sau cu prea multe cratime... în fine. Altele, deși sunt citibile – sunt absurde. Oameni care citesc ce scriu, dar își imaginează că dacă vorbesc despre bunătate și luciditate – înseamnă că mă așez pe-o tavă și mă ofer cadou tuturor, luați, luați ce vă doriți, o mână, un picior, ambele (desfăcute), inima, ficații, luați, sunt la ofertă.
Eu sunt pe-o tavă, ofer din mine cu fiecare articol pe care-l scriu, e-adevărat, dar asta nu înseamnă că toată eu în carne și oase sunt disponibilă pentru 2200 de oameni, pentru că poza mea e publică, și eu scriu despre unime.
Această unime îmi conține și propriile mele limite, ca ale voastre, tuturor, pe care eu le respect.
Am peste 400 de mesaje necitite, și câteva schimburi de replici absolut penibile în inbox.
Oameni care doresc să-mi aprecieze neapărat calitatea de ... diverse calități, în funcție de preocupările lor personale – doar pentru că sunt acolo, și pentru că fiecare consideră că i se cuvine mai mult decât ofer eu, necondiționat.
Dar eu știu exact cât din mine pot oferi, și cât îmi rămâne al meu, intim. Și nu las loc de interpretare. Cred că este cel mai corect. Pentru mine, și pentru oamenii care sunt interesați de ceva din mine.
Cum îi spuneam cuiva – recent – teoriile astea zen pe care și eu le răspândesc, nu îndeamnă nici la sex în grup, nici la bigamie, nici la socializare haotică. Îndeamnă la bine interior.
Eu scriu despre debarasarea de etichete, nu despre cumularea lor în exces.
Nu mă interesează să-mi fac relații, nu asta caut eu aici. Am relațiile mele, sunt în regulă cu ele. (Nu mă refer la voi, fetelor, fetele mele dragi, cu care abia aștept să mă văd, să vă pupăcesc de-adevăratelea, nu doar cu maimuțoi virtuali).
Intimitatea mea este a mea, și felul în care știu să mi-o protejez, sau, mă rog, s-o trasez explicit – cred că este unul potrivit, având în vedere că disponibilitatea mea are aceste limite, de care eu sunt perfect conștientă, și pe care mi le asum.

Ce vreau să transmit cu asta? Că nu sunt disponibilă spre nimic cu excepția articolașelor pe care le public, din când – în – când. Nefiind disponibilă, nici etichetele nu prea mă mișcă. Chiar nu mă mișcă, nici la nivel de microexpresie. Nu caut validarea nimănui, nici aprobarea, pentru nimic.
Nici măcar pentru ceea ce scriu.

A'propos de asta, observ o tendință a unora de a se simți ofensați atunci când le răspund unor comentarii, fără să le trimit inimioare, complimente, și să le dau dreptate din oficiu. Nu mă refer doar la discuțiile publice.
Precizez. Atunci când scriu ceva, orice, înseamnă că am o părere bine închegată în capul meu despre acel ceva, orice.
Nu mă aștept niciodată ca toată lumea să fie de-acord cu mine. Ba dimpotrivă. M-aș simți îngrijorată dacă aș fi în asentimentul tuturor, având în vedere natura subiectelor care îmi populează materia cenușie.
Dar asta nu înseamnă că părerea mea este una atât de șubredă, încât sunt gata să mă răzgândesc la primul comentariu din subsol care are altă direcție.
Eu privesc comentariile de pe margine ca pe un schimb de idei creativ. Adică și eu am idei, nu doar interlocutorul meu. Dacă răspund, o fac din bun-simț și asumare. Discuția fiind lansată în casa mea, cum ar veni. Pe un articol al meu. Dacă cineva deschide o discuție publică așteptându-se să facă mai degrabă monolog, căci orice alt răspuns în afară de "Da, ai dreptate, mamă ce deștept ești, pui pe tine să nu te deochi, ce mănânci la cină, de ești atât de științifico-fantastic" – îi rănește sentimentele – păi să anunțe inițial.
"Nu doresc dialog. Vreau să scriu un articol în subsolul articolului tău, și vreau să vă faceți că dețin un adevăr incontestabil, dar mai ales inegalabil."
Și-atunci, eu mă conformez.
Altfel... de bună credință, consider că cine deschide o dezbatere în subsolul părerii mele despre ceva, acela cu siguranță înțelege că și eu am o părere. Dacă răspund, nu înseamnă că atac. Înseamnă doar că părerile noastre pot fi diferite. Înseamnă că îmi asum rolul de gazdă, tu deschizând vorba în casa mea, și mai înseamnă că îmi asum cele de la care pornește discuția, și că sunt dispusă să explic și punctul meu de vedere cu privire la ceea ce tu propui spre dezbatere.
Sunt destule situațiile în care cineva dorește să mă contrazică, neștiind nimic din domeniul pe care îl expun. Spre exemplu, când scriu despre psihologie, o fac în urma unui studiu temeinic, susținut. Nu din auzite, nici ca părerolog. Dacă cineva îmi explică pe margine că psihologia este limitată, și mai îmi și recomandă transpersonala (eu fiind bine pusă la punct în transpersonală) – nu pot răspunde altceva decât că înainte de a contesta ceva, ar trebui să cunoști întâi acel ceva. Nu din auzite. Din citite.
By the way: transpersonala tot psihologie este. Văd că o tot recomandă elevații treziți spiritual. Dar n-am dat de vreunul care să se fi obosit o zi din viața sa, citind efectiv. Măcar o carte. Măcar cea mai subțire carte scrisă de Grof – spre exemplu.  Negândind, în importanța de sine pe care și-o acordă, că există oameni care chiar studiază chestiile astea. Și că eu chiar mă pot număra printre aceia.
Cuvântul e putere.
Iar eu am învățat să am grijă de felul în care răspândesc putere, fără a o risipi.
Uneori contrazic până în pânzele albe. Nu pentru că vreau să am eu dreptate. Ci pentru că consider că oamenii care citesc tot ce este acolo, fără a studia, pot rămâne cu niște prostii în cap, cu acordul meu tacit. Tăcând, că acum e la modă "detașarea", las niște inepții nefondate, sau chiar dăunătoare - în aer, pe care alții le pot lua de bune.
E la modă părerologia. E plin internetul de inepții. Citeam recent un titlu care îndemna la a afla cum poți depista dacă ai bacterii în corp. E un exemplu chiar minor, pe lângă altele, grosolane, impertinente. Dacă cineva nu a prins ideea, precizez că bacterii avem cu toții. Funcționăm cu ele. Sănătoși. E ca și când ți-aș zice că te învăț eu cum să depistezi dacă ai intestine. Insinuând că intestinele sunt niște tumori, de fapt, deci dacă cumva descoperi că chiar ai – ești terminat, numai aghiazma și usturoiul te mai scapă. Dar greu.

Revenind la oile .... mele.
Știi? Citesc un om după cantitatea de Eu care-i compune exprimarea.
Spre exemplu, vorbim despre oi, iar tu îmi spui că tu niciodată nu ai avut oi, deși ești un cioban talentat, însă ție nu îți stă în caracter să păstorești pe stomacul gol.
Noi vorbeam despre oi, nu despre tine. Nici despre calitățile tale de oier. Nici despre caracterul tău. Cu atât mai puțin despre stomacul tău. Ca în sceneta "Castravetele" cu Florin Piersic. Tu fiind castravetele.

Da. Citesc și văd dincolo de vălul gros al pragului liminal. Parte - nativ, parte – muncă multă (adică studiu).
Dar modul în care eu pot și vreau să împart din mine este acesta: scriu. Deschis, inteligibil, în limbaj cât mai accesibil.
Nu fac consiliere. Nici previziuni. Nici stofă de guru n-am.
Sunt oameni care  citesc ce scriu, și se așteaptă să primească mai mult.
Știi, eu în televiziune am mai învățat un lucru: să nu cer niciodată măcelarului să-mi vorbească despre cum dospește aluatul de pâine.
Să înțeleg mereu să delimitez clar rolurile. Atât pe cel al interlocutorului meu, cât și pe al meu, personal.
Țin minte și acum - prima dată când am pășit în arestul IPJ. Luam interviu unui prezumptiv violator. Eram o puștoaică, și aveam o săptămână în televiziune. Maxim două.
Ce am știut eu să valorific din tot? L-am certat pe deținut de l-am zăpăcit. I-am ținut o teorie cât casa, și-apoi l-am întrebat cum a putut să facă așa ceva.
Răspunsul lui m-a zăpăcit. Mi-a spus - "Am putut destul de ușor, pentru că nu s-a opus". Era răspunsul pe care-l meritam. Pentru că nu pusesem nici întrebările potrivite situației, nici atitudinea mea nu a fost una adecvată.
La momentul montării știrii, am constatat că nu am nicio informație de la el. Un singur răspuns la mișto, și în rest – eu cu morala.

Rolurile se delimitează. Popa nu vinde macaroane, zidarul nu repară mobilă, contabilul nu cântă, actorul nu face macrameuri.

Eu scriu.
Dacă ai ajuns pe profilul meu, să știi că dacă vrei să ai o așteptare de la mine – așteaptă-te să public ce scriu. Atât.
Citește, dacă te atrage, dacă nu - nu. Dar ia-mă așa cum sunt. Sau ignoră-mă. Eu nu îți cer nimic. Nici măcar să mă înțelegi, dar mai să mă aprobi.
Vorba lui Edith (Kadar): sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles.

Numai bine!