sâmbătă, 28 mai 2016

Indiferența ucide



Indiferența ucide.

Nu ura, nu răutatea, astea sunt parți ale aceleiași monede care susțin viața, polarități extreme ale unicului sentiment valid în univers: Iubirea.

Iubirea, deși tindem să o conceptualizăm, să-i dăm forme, să-i imputăm limite, de fapt, este un spectru larg, infinit, o vibrație continuă cu varii oscilații, iar ura face parte din Iubire, aflându-se exact pe același nivel vibrațional cu atașamentul patologic, adică într-un spectru dens, o polaritate. Tot ce există are două polarități, energie fiind. Extremele. Aceleiași energii. Creatoare.



Universul întreg este mental. Așa postulează Legile Kibalionului, și așa postulează fizicienii moderni, care acum cred că toată realitatea noastră este, de fapt, o hologramă.



Iubești sau urăști – egal. Hrănești o energie, într-o polaritate sau alta.

De foarte multe ori crezi că iubești, sau îți place să crezi că iubești, dar de fapt ce simți tu este un atașament egoist, mai dăunător decât ura, care măcar este onestă, și care provine din același spectru de vibrație, din aceeași polaritate.



Complicat. Știu.



Ce vreau să spun este că tot, absolut tot ce simți și gândești în viața asta – este dătător de viață. Sau susține viața, ca să fiu mai exactă.



Precizare: Nu vorbesc din postura unui om de știință, nici acum, nici altă dată. Astea sunt convingerile mele, sunt lucrurile pe care am putut să le înțeleg eu, căutând. Tu poți înțelege diferit de mine, esențial este să cauți.



Și apoi este indiferența. Asta ucide. Anulează. Disipă.



Masaru Emoto, celebru pentru experimentele despre care s-a vorbit în documentarul despre apă, demonstrează asta, și te las pe tine să vezi, dând click pe linkul documentarului:



Eu cred.

Știu din proprie experiență. Din cele mai banale exemple. Spre exemplu, îndată ce uit o anumită chestie, imediat ce nu o mai hrănesc cu mintea mea, cu sentimentele mele, cu energie din energia mea, acea chestie dispare efectiv din viața mea.

În universul meu personal – pur și simplu moare. Se disipă. Nu mai există. Nu există energie care să o susțină.

Poate mulți ani am respins-o, am urât-o, și totuși nu a dispărut, ci părea să devină mai puternică, în ciuda mea, în ciuda tuturor intențiilor mele pe care am învățat să le direcționez, la nivel de artă.

Eu o hrăneam.

Îi dădeam energie cu fiecare gând pe care îl îndreptam spre ea. Conta că gândul meu o alunga? Nicidecum. Energia pe care o consumam eu o hrănea.

Îndată ce-mi dispărea din mental – pa. Abia atunci se tăia cu adevărat cordonul energetic despre care se abstractizează în zilele noastre. Pentru că de-adevăratelea nu am mai emis nimic în acea direcție.



Ignoranța ucide.

Din toate punctele de vedere.



Țin minte, copil fiind, cât de tare mă durea ignoranța mamei mele. În ciuda faptului că a fost o acaparatoare, o posesivă, o maniaca a controlului, totuși, față de sentimentele mele nu a părut aproape niciodată să aibă interes, empatie. Ceea ce conta pentru mine, ca individ, ca purtător de gânduri și emoții – se lovea de un zid înfiorător al ignoranței. Nu putea. Dar asta am înțeles mult mai târziu. În vremurile alea, mă ucidea pe dinăuntru.



Ascult și citesc multe povești de viață.

La un bilanț, îmi rezultă că nimic nu nimicește mai tare un om decât ignoranța semenilor săi.

Am văzut oameni angajați în lupte crâncene, care au mai multă viață în ei, decât alții care sunt ignorați de alți oameni în care aceștia depun așteptări (pozitive, sau negative, egal).



"Iubește-mă sau urăște-mă, dar nu mă ignora" – e o vorbă. Și o zic mulți, cu cuvinte sau nu.



Orezul ignorat al lui Emoto a putrezit.



Chestia asta are multe implicații.

Din mai multe unghiuri poate fi abordată ignoranța. Din postura celui ignorat, din postura ignorantului, din postura observatorului, etc.



Atunci când te lovești de ignoranță, și te doare, ai un singur lucru de făcut pentru tine: let go.  Adună-ți tot bagajul de așteptări, și scapă-te de el cât poți de repede. Aruncă-le pe apă curgătoare, și fugi, fugi cât te țin picioarele, cât mai departe, să nu te mai lovești de ele.

Ignoranța te ucide. Putrezești, ca orezul din experiment. Scapă de ea.

Cum scapi de ceva, orice?

Uită.

Schimbă tot dacă e necesar, schimbă anturajul, schimbă jobul, schimbă-ți domiciliul, schimbă orice, numai să uiți. Uită și ești salvat.

Orice gând sau sentiment în direcția celui care te ignoră – este un cordon energetic cu care te legi de informația ignoranței. Care ucide.



De foarte multe ori ne mințim, spunându-ne că iertăm, rostind formule goale și ridicole, vizualizând tot felul de abracadabrisme, SF-uri, numai să nu dăm drumul, nici durerii, nici omului (oamenilor) care ne fac rău. Tăiem imaginar cordoane, dar le amplificăm cu toată energia depusă în gândurile și emoțiile îndreptate către subiect.

Aviz "maeștrilor înălțați", care îi mai învață și pe alții să se afunde în rahat.

Asta pentru că teoria fără practică este întotdeauna sterilă.

Vrei să scapi de durere? Rupe din tine dacă trebuie, lasă tu iertatul, că nu ierți când ești victimă, din simplul motiv că sentimentul iertării vine dintr-o vibrație superioară victimizării, nu-l atingi cât ești faultat.

Let go.

E tot ce poți face pentru tine. Și pentru agresorul tău.

Abia apoi, detașat, abia apoi ierți. Chiar și fără să dai o etichetă iertatului. Ai început procesul iertării fix în momentul în care te-ai rupt de poveste.



Despre dezlegare.

În ultima vreme s-a dezvoltat înfloritor afacerea "dezlegarea". Ceea ce odată era piața pirandelor, a devenit afacere internațională cu fonduri europene. Sau, mă rog, finanțare internațională. E afacere de elită. S-au titrat distribuitorii. Vorbesc "academic", inserează adesea cuvântul "științific", "fizică cuantică", "energie", "psi", și altele.

Dar nu cunosc principiile aceste energii pe care o invocă la trei cuvinte.

Energie este tot. Tot ce gândești reprezintă energie psihică. Toate emoțiile tale sunt energie. Toate mișcările corpului tău implică rezerve de energie. N-ai energie – nu te ridici din pat. Nu-ți faci rost de energie – mori.



Vrei să te dezlegi?

Ok, let go. Dă-i drumul, oricât ar părea de iresponsabil, sau de revoltător, sau de greu.

Nu mai hrăni cu energie, și cordoanele energetice se usucă și mor, caput.



Ignoră. Fără un canal de comunicare cu structura ta energetică, fără un corespondent în tine (de nivel vibrațional) – n-are cum să te atingă.

Ignoră definitiv, rupe-te. Și ridică-ți vibrația. Nu-i nici simplu, dar nu-i nici greu. Eu, spre exemplu, dacă nu reușesc să găsesc un gând pozitiv în mine – mă uit la comedii. Râsul mă înalță instant.

O tipă s-a vindecat de cancer uitându-se la comedii, în așteptarea morții.

Și-a zis că boala este una cu care nimeni n-a reușit să se pună, și că ultimele ei zile ar vrea să le râdă. Și cancerul a dispărut.

Râsul deconectează. Sau conectează la o vibrație superioară. Fără cadre concepționale, fără teorii apăsătoare. Râsul e un reflex, da? Când râzi cu poftă, nu poți nici să cenzurezi, nici să contrafaci, e ca strănutul. Când vine – vine. Îi dai drumul fără preconcepție. E o manifestare spontană, autentică.

De aceea și efectele sunt puternice.

Există și terapie prin râs.

Râsul deconectează de la vibrația joasă. Când râzi, uiți de toate problemele, toate datoriile, toate nedreptățile. În minutul ăla în care hohotești, mintea ta e liberă. Ignoră tot ce-i nașpa.

Ignoră.

Cordonul tăiat. Caput.

Ești conectat la veselie.



Ignoranța ucide.

Chiar și pe rău îl ucide. Ucide tot.

Ce nu hrănești cu gânduri și emoții – nu există. Nu în lumea ta.



Despre valul de "iluminați de servici".

Ignoranța chiar ucide. Și în ultima vreme (sau poate că a fost așa mereu, dar în ultima vreme se vede pe toate gardurile, pentru că există rețele de socializare) – există adepți ai filosofiei orientale, care o reinterpretează într-un fel.... antisocial.

Transformă detașarea în indiferență dusă la extrem, în numele necondiționării iubirii, care iubire se transformă brusc în .... nimic. M-am întrebat destul de multă vreme de ce există o atracție atât de mare spre oshonianism, spre exemplu – în rândul oamenilor cu vădite tulburări de personalitate (psihopați în special).

Simplu. Pentru că oameni cărora le lipsește empatia, și care se hrănesc cu atenția altora, au găsit un teren fertil de reinterpretare a întregii filosofii, reducând totul la indiferență crasă. Și-au găsit scuza perfectă pentru lipsa de capacitate emoțională.

Garantez pentru ce spun acum: Detașarea nu este similară cu indiferența. Indiferența ucide. Un lucru pe care nu îl faci nu există. O vorbă pe care n-o rostești nu există. Un gând pe care nu îl ai nu există (cel puțin în mintea ta). O carte pe care nu o cumperi nu există în biblioteca ta.

Detașarea este altceva, și un om care și-a dezvoltat acest pattern de comportament se recunoaște ușor tocmai prin căldura sa. E detașat de așteptări. Greu de dezamăgit. Dar nu e mort. Nu ignoră. Trăiește normal, ca orice om pe pământul ăsta: mănâncă, bea, doarme, merge, vorbește, clipește, râde, plânge, face piruete – le fel ca toți pământenii.

Un om detașat este opusul psihopatului, care, prin natura patologiei sale – consumă enorm de la alții. Îi recunoști ușor: sunt aceia care fac pe interesanții cu fiecare virgulă pe care îndrăznești s-o manifești în apropierea lor. Te consumă până la os. În primă fază te laudă și te ridică-n slăvi, până ești cucerit, apoi te devalorizează până la refuz. Se hrănesc cu asta. Se hrănesc din tine, că n-au în ei. Te aruncă la gunoi abia când ești mâncat tot.

În ultima vreme mulți iau masca "trezitului", și nu le poți reproșa lipsa de empatie, că imediat îți bagă una cu detașarea, și te mai fac și prost pe chestia asta.

Am să mai scriu despre asta. E un subiect amplu.



Astăzi - despre ignoranță. Care nu este similară cu detașarea. Și care ucide.



Mă folosesc de această ocazie, să-mi pomenesc toți apropiații care s-au dus Dincolo. Sufletul meu îi onorează și îi binecuvântează. Amin.




luni, 16 mai 2016

Bunătate



De-a lungul vieții mele, am privit oamenii din diverse posturi și roluri.

Toți avem nenumărate roluri: Rolul copilului, rolul adolescentului, rolul tânărului, rolul adultului, rolul elevului, rolul amicului, rolul prietenului, rolul iubitului, rolul vecinului, rolul colegului, rolul părintelui, rolul fratelui \ verișorului \ rudei, rolul profesionistului (într-o meserie, oricare ar fi ea: sculer-matrițer, doctor, cofetar – bucătar, expert achiziții, profesor de limba română, funcționar administrativ, savant, etc), rolul trecătorului pe stradă, rolul privitorului, rolul celui privit, rolul victimei, rolul abuzatorului, rolul salvatorului, rolul judecătorului, rolul celui judecat, rolul învățăcelului, rolul învățătorului, rolul ..... rolul......

Nenumărate roluri.

Din toate acestea, am perceput oamenii într-un fel sau altul. Ca în diferite piese de teatru. Sau ca în jocuri diverse.
Viața toată este un ansamblu de jocuri. Unele au continuitate, altele nu, unele se leagă între ele, altele sunt izolate, jocuri... jocuri....

De foarte devreme am început să-mi construiesc rezumate. Rezumat cu concluzii, din fiecare joc, din fiecare rol.
Nah, fiecare cu bâzdâlâcii lui.

Privindu-mi caietul nescris al învățăturilor cumulate, constat că există o concluzie comună în toate spețele mele: BUNĂTATEA CONTEAZĂ CEL MAI MULT.
În diverse chipuri spusă. De la "Dacă ar fi ales să interpreteze fără ranchiună, nu s-ar fi ajuns la ceartă", până la "Bunătatea din privirea lui nu mă lasă să mă supăr, deși vorbele sale nu mă coafează", sau "Doamne, câtă liniște se creează în jurul unui om bun"

Bunătatea.
Este o alegere de fiecare moment.
Deși, ne naștem prin definiție buni. Aluatul e bun, indiferent de neam. Ne naștem inocenți. Cu bagaje puține și lipsite de contur. Nu le cunoaștem utilitatea, bebelași fiind.

Avem câteva reflexe, pentru supraviețuire.
Căutarea Suptul, Degluția – pentru a ne hrăni încă din prima zi – semn că mâncatul este important pentru a fi sănătoși (aviz amatorilor de bau-bauri, care își imaginează că dacă renunță la mâncare își fac un bine, și devin cine-știe-ce deosebiți).
Reflexul de orientare, de mers, cel de înot – semn că ne naștem setați să evoluăm, să înaintăm.
Apoi mai sunt câteva reflexe de apărare și conservare (Moro, reflexul de apărare, Babinski, Peiper).

Ne naștem inocenți, cu un bagaj de setări, ca un fel de formatare inițială, un fel de repere de direcție în continuare. Ca un fel de "data base", la care raportezi orice setare ulterioară.

Toate reflexele astea cu care venim pe lume (în cazul în care suntem sănătoși, fără probleme ale sistemului nervos central) – au legătură cu direcția noastră în viață. Nimic nu predestinează actele de răutate, dimpotrivă, avem câteva reflexe de apărare, de unde rezultă că este normal să ne ferim de ceea ce ne provoacă disconfort, tot ce ne pune în pericol integritatea.

Deci din setările inițiale suntem inocenți. Nu avem direcții genetice spre răutate, iar bunătatea este o stare naturală, a inocenței (a lipsei de interpretări tendențioase – declanșatorul răului de orice fel).

Apoi devine o alegere de fiecare moment.
Alegerea de a rămâne inocent.
Alegerea de a ființa cu inima deschisă, și nu mă refer la stereotipiile neo-spirituale, ci la vorba de duh din bătrâni, care se referă la atitudinea deschisă a omului, la alegerea de a înțelege mai degrabă, înainte de a împroșca noroi într-un tăvălug mocirlos lipsit de sens și direcție.

Bunătatea face și desface. Leagă și dezleagă. Unește și disipă.
Bunătatea este condiția sine qua non a evoluției, în orice plan posibil.
Chiar și în studiu. Chiar și acolo. Inima deschisă face cât 10 coeficiente de inteligență babane dar prăpăstioase, setate pe malițiozitate.

Cunosc oameni deștepți care sunt profund nefericiți și usucă tot în jurul lor, pentru că potențalul lor intelectual este direcționat prost, spre dizarmonie. Deșteptăciunea le este absolut inutilă, lipsită fiind de ingredientul de bază: deschiderea. Bunătatea.

Ce este bunătatea, în fond?
Cred că bunătatea este o stare de deschidere, datorată asumării propriei identități, fără a simți nevoia să lupți pentru aceasta.
Asta cred că este bunătatea.
Binele interior față de sine, suficient cât să nu impună lupte pentru definirea propriei identități.
Cum scriam altă dată, nu există om rău care să se caracterizeze ca fiind rău. Pentru că, de cele mai multe ori, oameni fac acte de răutate din nevoia de a se apăra pe sine, din sentimentul de lipsă interioară.
Omul comite acte de răutate pentru că nu se simte iubit, și pentru că nu este complet în sine.

Nu cred că există oameni definitiv buni și definitiv răi. Bunătatea și răutatea nu sunt caracteristici, ci sunt alegeri de fiecare moment. Nimeni nu este tot timpul bun, nici tot timpul rău (cu excepțiile de patologie, dar aici vorbim despre normalitatea de zi cu zi)


Eu, spre exemplu, mă consider un om bun. Dar am făcut nenumărate rele. Nu așa le-am văzut eu, clar, nu cred că vreodată în viața mea am dorit să fac rău. Dar asta nu înseamnă că alți oameni nu au suferit din cauza atitudinii mele la un moment dat.
Deci nu sunt un om bun.
Dar nu sunt nici un om rău.
Am făcut foarte multe acte de bunătate, nu pot fi catalogată drept un om rău.

Oameni doar buni sunt foarte puțini pe lumea asta. Aceia sunt sfinți. Sau iluminați, cum vrei tu să etichetezi omul care a ajuns să-și depășească barierele Eului. Omul care a găsit echilibru într-un Sine ce se conține dincolo de Eu.

Bunătatea este o alegere în fiecare moment.
La fiecare respirație, gest, privire, om, situație.

Cred că bunătatea vine odată cu detașarea de eticheta bunătății și a răutății. Deschiderea dincolo de etichete.

În fiecare moment ai două opțiuni: să te deschizi, sau să te contracți.
Când te deschizi și poți să cuprinzi cu mintea mai mult decât propriul Eu – faci un act de bunătate. Chiar dacă nu faci nimic concret.
De fapt, ești cu adevărat bun abia atunci când nu faci nimic concret de dragul etichetei "bun".
Faci un act de bunătate atunci când nu te mai interesează eticheta acțiunilor tale, cu atât mai puțin eticheta Eului tău.

Cunosc foarte mulți oameni care se consideră extraordinar de buni, deosebiți, care sunt în stare să-și strige bunătatea la scenă deschisă, în plin centru, nu cumva să piardă cineva informația că ei sunt buni.
De aceia mă feresc cel mai tare, îți spun sincer. Aceia sunt cei mai nesiguri oameni din câți poți cunoaște, și pentru eticheta lor sunt în stare să calce pe cadavre.

Bunătatea vine întotdeauna din acte și atitudini necondiționate.
Restul sunt lupte pentru definirea Eului.

Majoritatea dintre noi trăim o viață întreagă pentru a ne defini un Eu cameleonic.
Toți vrem să fim buni, deștepți, curajoși și norocoși. Asta pentru că am învățat că suntem iubiți doar dacă suntem așa. Altfel, oricine are tot dreptul să ne respingă.
De aceea, facem multe acte imbecile de dragul etichetei. Mamă, ce buni suntem.
Și de fapt suntem o adunătură de egoiști adormiți care trăim o iluzie tâmpă.
Bunătatea nu înseamnă lacrimi de crocodil sau zâmbete cretine, nu înseamnă nici vorbărie multă, proastă și inutilă, nici bezele-n aer. Astea sunt aerele unui Eu în construcție. Căruia i s-a cășunat că este cool să fie "bun".

Bun ești când gândești (ca să nu zic simți) unit. Adică ălalalt să conteze cel puțin la fel cât tine. Iar tu nu ai nimic de demonstrat, nimic de câștigat, nimănui, din nimic.

Sau, mai degrabă, ai de câștigat din orice. Adică nu pierzi. Niciodată. Nimic. Doar câștigi. Câștigi clipe. Senzații. Idei. Doar câștigi.
Nu ai ce să pierzi, pentru că te ai suficient. Sau ești suficient de conștient de tine, încât să nu te mai temi.

Echilibru.

Cam așa e cu bunătatea. Gură de aer proaspăt oricând, oricum, pentru oricine.

Ca să exemplific oarecum inteligibil: atunci când ai o problemă, și te doare, te doare tare, doare și nu te mai poți opri din durut: ce te ajută? Un deștept care să-ți explice el cum stă treaba, de fapt, cu viața, sau un om care să tacă și să-ți țină capul în poală, sau mâna între mâinile sale? E adevărat, nu și-a impus prin nimic nici deșteptăciunea (căci tăcând putea foarte bine să fie și prost și geniu, dar pe tine în momentele alea oricum te interesează prea puțin deșteptăciunea altuia), nici bunătatea, nici nimic. Tace, că-ți înțelege durerea, și are putere să te pună pe tine deasupra nevoii sale de a fi deștept sau bun.

Da. Asta e bunătatea. Să ai putere suficientă încât să fii altruist. Nu să ai imaginea altruistului, ci să fii pur și simplu. Atunci când e nevoie să faci asta. Nu atunci când se vede. Nu doar cu ce se vede.

Bunătatea este o alegere în fiecare moment din viața ta. Cu fiecare gând gândit vreodată. Cu fiecare privire, fiecare gest, fiecare pas. Poți privi cu ciudă, sau poți mângâia cu ochii. Poți face un gest de zeflemea, sau poți întinde o mână. Alegi. Poți păși nervos, apăsat, sau poți merge pe vârfuri, delicat, mai ales atunci când pășești prin viața unui om.

Cu cât ești mai echilibrat, cu atât mai altruiste sunt actele tale. Bine în tine – bine în exterior. Bine în tine nu înseamnă să rânjești ca idiotul la fasole, ci să te cunoști și să te înțelegi suficient tu pe tine, în asemenea măsură încât să nu mai ai nevoie de validare din exterior. Ești exact cum ești, și orice ai face într-un moment sau altul – nu te definește ca persoană, ci definește alegeri ale tale, dintr-un moment sau altul. Tu nu ești nici gândul tău de azi, nici gândul altuia despre tine, nu ești atât de mic, ești mult mai mult, ești un complex de gânduri, și nu ești gândurile tale, ci acela care le generează. Așa cum desenezi, așa cum gătești, așa cum faci modele din plastelină.

Aveam momente în care gândeam despre mine: Ce fel de om poate gândi asemenea gânduri?
Apoi îmi răspundeam: Orice om.

Așa suntem setați. Din facere. Aici. Să avem gânduri. Acesta este mecanismul nostru de funcționare în trup. Ne autoexecutăm prin instrumentul numit minte.
De ce? Pentru că ne ajută să secvențializăm sentimente complexe, la care dorim să îmbunătățim.
De aceea nu pot decât să mă amuz când aud că oamenii își condamnă mintea, și instigă la ieșirea din minte. Asta era și ideea, de aceea suntem aici, ne ajutăm de minte, este un instrument, este scula cu care ne rafinăm conglomeratul de rahaturi pe care ne-am dorit inițial să le epurăm. Aaa, că avem multe gânduri? Că cele mai multe sunt absolut idioate, și ne auto-faultăm cu ele? Bine ai venit în realitate. De asta ești aici, frățică: să le repari.

Deci. Fără deci, deci: Tu nu ești gândurile tale, și nici gândurile altuia despre tine.
Ia-mă pe mine de exemplu: dacă aș fi gândurile altora despre mine, aș fi cea mai ciudată creatură e v e r: un mix între sfântă și curvă, bună și rea, deșteaptă și bătută-n cap, cu un simț estetic deosebit și excentrică spre ciudata satului, sensibilă și lipsită de suflet, etc... etc.... adaugă tu toate contrastele posibile.
Și crede-mă: am fost toate astea, în același timp. Pentru oameni diferiți. Care m-au gândit cu gândurile lor, cu referințele lor, cu bagajele lor.
Dar, în același timp, nu am fost niciodată nimic din toate astea.
Tot ceea ce sunt este atât de simplu, încât pare foarte complicat de exprimat.
De aceea o să țin pentru mine. Oricum, doar acolo contează: în mine.
Iar eu sunt în regulă cu asta. Nimeni și nimic nu mă mai poate valida sau invalida, din simplul motiv că eu nu mai am nevoie de asta.

Nevoia. Asta e bariera în calea naturaleții bunătății.
Nevoia de validare, iluzia unei lipse. De ce iluzie? Pentru că în realitate nu există nicio lipsă în tine. Și, de regulă, primești fix cât dai. Per-total mă refer, nu cu fiecare individ în parte.

Tu poți fi bun fix în clipa asta: uite, fără să te vadă nimeni, poți pur și simplu pentru câteva minute să renunți la toate acuzele pe care le aduci altora. Să încerci patru minute din viața ta să înțelegi poziția omului pe care îl judeci cel mai tare. Pur și simplu să te pui în pielea lui, oricât de revoltător ți s-ar părea, să intri în povestea lui, cu tot, fără povestea ta. Cu istoria lui, cu situațiile lui de viață, cu bunele și cu relele lui. Ca și când ai face un studiu de caz, detașat. Nu trebuie să-l iubești, nu trebuie să-l feliciți, nu trebuie nici măcar să-l placi. Doar înțelege-l.
Crede-mă: dacă pentru patru minute din viața ta ai făcut asta, deja ești un om de zece ori mai bun decât ai fost până acum.
Nu e nevoie să suni, nici să-l cauți, nu e nevoie să rostești cuvinte.
Patru minute în pielea altuia, tu în sinea ta, sunt patru eternități de bunătate.
Și un bun start pentru următoarele patruzecișipatru.

De ce patru minute? Din niciun motiv. Dacă ziceam cinci – era banal. Nimeni nu respectă cinci. Se limitează la maxim patru. Am zis patru. Să fie măcar două jumate.
Eternitățile rămân aceleași. Căci primul pas va fi fost deja pornit.