duminică, 31 ianuarie 2016

Scroll pe facebook cu introspectie. Eu si Umbra mea.



Dau scroll pe facebook, si ma opresc cam des, pregatita sa pun cate un comentariu in subsol. Ma intreb ce-i cu mine. Parca am limbarnita.

Cativa pledeaza pentru noua medicina germanica, scroll dupa scroll. Din postura celei care inca il citeste pe Jung, desi i-am epuizat demult operele, se subintelege ca sunt in totalitate deacord cu principiile postulate. 

De vreo 5 ori consecutiv citesc un titlu care suna cam asa: „Iata remediul – minune care trateaza diabetul in doar cateva minute”. Nu ma risc sa deschid linkul, ca deja m-am ars cu site-urile astea fantoma. Dar zic in mine "Gasi-s-ar si-un remediu minune pentru prostie"

Scroll mai departe.
O tipa apreciaza ca exista psihologi deosebiti, si mai exista din aceia care iti fac mai mult rau, ca dupa ce ca esti la pamant, iti mai baga si ei pumnul in gura, scriind in fisa ca ai nevroza. Altii, pe de alta parte, iti spun ca totul va fi bine, ca treci doar printr-o perioada grea, dar nu e cazul chiar sa vorbim despre depresie. Deci nu ti-au bagat pumnul in gura. Ma intreb daca cunoaste sensul cuvintelor fata de care emite judecati. Ce-o fi fost asa de grav la nevroza aia de a simtit prietena ei ca si-a luat un pumn in gura? Cu siguranta nu le cunoaste clasificarea in DSM. Depresia este ceva foarte grav, normal ca nu se pune acest diagnostic la orice om trist. Nevroza este o reactie a omului la stres. Nu-i putea scrie in fisa ca „trece printr-o perioada grea din viata ei, si a devenit iritabila si anxioasa, dar totul se va rezolva”.
In subsol – comentarii: Daaa, clar, unii psihologi sunt de tot rahatul. Aia care pun etichete – nu stiu meserie.

Bai baiatule.... acest curent oriental de iluminati ne-a zapacit total. Asta se intampla cand traiesti cu cateva „vorbe de duh” devenite stereotipii.
Sa nu mai punem diagnostice, ca nu cumva sa vina filozofii „sa se prinda ce varza suntem, ca punem etichete”... pfff....

Comentez, poate se linisteste cu privire la nevroza. Nu inseamna ce crede ea. Imi raspunde. Zice ca nu e vorba de ea, si nici de impacare cu un diagnostic. Eu nu vorbisem de acceptare, ci de natura diagnosticului.

In alta ordine de idei, are perfecta dreptate. Nu exista padure fara uscaturi. Cu atat mai mult in domeniul asta. Imi aduc aminte de o profa de-a mea care isi facea formare intr-o terapie. Prima. Si zicea: „Eu personal nu cred ca esti pregatit pentru consiliere mai devreme de 30 de ani. Daca esti sincer cu tine si asumat, iti dai seama ca nici pe tine nu stii de unde sa te iei, dar mai pe altii” In prima faza am fost tentata sa o cataloghez cu stima de sine scazuta. Dupa ce am mestecat mai bine, am respectat-o enorm. 

Deci are dreptate gagica, la baza. Cu privire la terapeuti. Pacat ca a pus problema in felul asta. 

In felul asta – n-a facut altceva decat sa arate un pattern defectuos al unei majoritati. Aceea de a emite judecati de valoare in domenii pe care nu le stapanesc defel.

Eu as da un exemplu elocvent, desi ma pozitionez ca aparator al tagmei. Un psihiatru destul de bine cotat, avand in grija o prietena care trecea printr-un episod sever de depresie, a intrebat-o intr-o sedinta daca nu se vede in ce hal arata. In conditiile in care ea, pacienta, fix aici avea un complex grav. Dupa ce ca era la pamant, i-a mai dat si psihiatrul un pumn in gura. C-a putut. Am vrut sa cred ca a fost vreo tactica, dar n-a fost. A plecat pacienta plangand in pumni, si n-a mai purtat in viata ei tinuta din acea zi. I-au trebuit multi ani sa se poata privi in oglinda macar cu acceptare. Multi ani pana sa inteleaga ca lumea nu se uita pe strada la ea pentru ca este hidoasa, ci tocmai invers: pentru ca e sexy. E inalta, are niste picioare pana-n gat, e subtire, genul manechin de podium, este chiar o aparitie. Habar n-a avut de ea. Ani de zile.

Acelasi psihiatru o tratase pe mama aproape doi ani de depresie, fara sa-i treaca prin cap ca mama e un Borderline clasic. Nicio anamneza, si cate o discutie la 2 luni de aceeasi factura cu cea descrisa mai sus, cu prietena mea. Se si mira ca nu-si mai revine odata pe o linie de plutire. Dar concluziona de fiecare data ca mama are viata grea, n-o ajuta circumstantele. Mergea mama la ea in plin episod psihotic, si nu se prindea neam ca ceva nu se potriveste. Ii explica frate-miu (cat am fost eu plecata din tara) ca inventeaza drame, ca e paranoica, si tot nu se prindea ca ceva nu pusca in diagnosticul ei. I-am semnalat eu varianta Borderline, si tot cu-ale ei a ramas. Nu se pune diagnosticul asta la 50 de ani. Ca are debut in adolescenta. Excelent. Nu se pune ca esti primul psihiatru care o consulta. Ghinionul ei ca nu s-a controlat mai demult, asta e.

Scroll mai departe, ma opresc din nou la unul dintre cei care promoveaza un articol despre noua medicina germanica. Citesc commenturile. Se contreaza cu unii care spun ca este o aberatie de cea mai joasa speta. El pluseaza, restul sunt prosti, noua medicina germanica e singura normala la cap. Intra in detalii despre tumori, anticorpi, etc. Descrie cancerul ca fiind rezolvarea unui conflict interior, si afirma ca omul n-ar muri daca n-ar urma tratamentul. Tratamentul clasic ucide, nu tumora. Intru pe articolul recomandat si dau de-un impatimit cu interpretari proprii. 

Vorbesc singura.

„Haide, dom’le, mai usor cu sfaturile, ca unii te cred pe cuvant, si mor ca eroii. Nu-i opri tu de la tratamentul clasic, ca nu toata lumea este in stare sa-si rezolve conflictele interioare asa, tac – pac. Incetati sa va mai dati destepti cu chestii care va depasesc, bai inconstientilor. Ca nu-i asa simplu cum pare. Crezi ca daca ai descoperit ca exista cauze subtile in declansarea bolii, gata, ai descoperit America? Stii sa-l pui pe om in armonie cu sine insusi? Nu, nu stii. Atunci taci. Mai citeste o carte. E plina lumea de experti peste noapte, ma doare capul de voi. Cand iti mai ies fumurile alea de geniu din capsor, posibil sa dai si de un articol mai bine documentat, si sa ai rabdare sa-l citesti pana la capat. Atunci posibil sa-ti dai seama ca adevarul este undeva la mijloc, si ca vindecarea este o chestiune putin mai complexa decat fluturatul unei teorii injumatatite.”

Imi aduc aminte de prietena mea si rad. Fiica-sa a luat 4 in teza la mate. Dupa ce a dat teza i-a zis maica-sii ca a stiut tot. Parea cam dubios. Chiar tot? La mate?
Cand a aflat de nota, s-a intrebat serios:

„Bai, cat de prost sa fii, sa nu fii constient nici macar de faptul ca nu stii?
Cand te bati cu pumnii-n piept ca stii tot, e clara treaba. Estipraf”

Asta a fost una dintre revelatiile noastre de capre mari care invata de la capritele mici alias copchiii.

Nu ca n-am fi stiut inainte, dar in seara aia, la traditionala ciocolata calda  cu menta, bauta in geamul romantico-filozofic de vineri seara – am postulat-o ca adevar constientizat.

Revin la postarea care inca genereaza comentarii. Omul isi tine cu dintii adevarul care il exalteaza in ultima vreme. Se contrazice cu medici, convins ca nimeni nu are nevoie de tratament medicamentos, indiferent de situatie, ca medicina clasica e depasita si gata. Orice se rezolva cu constientizarea.

Intru sa comentez.
Scriu:
„Prietene, adevarul este undeva la mijloc. Nu s-a dat acum o gaura noua-n macaroana. Se stie de mult ca fiecare boala are o cauza subtila intr-un conflict interior. Dar spune-i asta la bunica-mea, sa vedem, scapa de artrita? Chiar crezi ca este dispusa sa te creada pe cuvant ca daca-si remediaza ranchiunile la cei 75 de ani ai sai, o sa isi revina miraculos? Chiar crezi ca este dispusa sa renunte la ranchiunile ei? Iti spun cu siguranta ca nu este. Si-atunci, cum facem? O lasam sa moara? Ii luam pastilele, concediem doctorii ca-s prosti, si s-a rezolvat, nu se poate? Si-apoi, cum iti imaginezi ca un organism deja compromis isi revine fara un ajutor imediat? Da, de-acord, este salutar si indicat sa se lucreze pe ambele fronturi, si pacientul sa beneficieze si de ajutorul unui SPECIALIST pentru constientizare si reparatii la tartacuta. Dar nu incerca sa insinuezi ca fiecare om se poate repara singur, indiferent de afectiune, ca instigi la sinucidere. Da un ochi in jur, dar sa fie deschis. Vezi cum sta treaba IN REALITATE, ca teorii frumoase stim toti. Pacat ca nu le-ntelegem.”

Sterg.

Scriu din nou:
„Ai perfecta dreptate, insa articolul recomandat este scris prost. Noua medicina germanica nu instiga la renuntarea la medicina clasica, ci vine in completarea acesteia”

Sterg din nou.

Scriu: „A”

Sterg.

.... Whattaf..ck....care-i treaba mea.... nu ma bag man, nu-l destept eu ca bag un comment.

Scroll.... scroll..... un prieten a pus un comment la o postare. Ia sa vad. Nimeresc iar intr-un schimb de idei.

Nu ma bag, man.
Hai totusi sa citesc tot ce si-au zis.
Nu insista, Andreea, nu te bagi, ca nu-i treaba ta.

Stai putin, mai alter-ego, ca o dam in derizoriu. Nu ma bag in credintele nimanui, dar nici chiar asa, sa vad si sa tin pentru mine. De-asta am ajuns o majoritate de debusolati si dezaxati. Ca aia care nu stiu - vorbesc mult, aia care stiu - tac mult, si aia care ar vrea sa stie nu prea mai gasesc decat isteriile alora care vorbesc si nu sunt contrazisi.
Zici ca lasi omul in prostia lui.
Pai il lasi, cine zice sa-i faci ceva? Dar asta nu inseamna ca tu nu mai zici nimic.

O tine pe-a lui cu un articol de pe descopera.ro. Stiu articolul. E despre un experiment care a gasit zona din creier corespondenta experientelor mistice.
Ma intreb ce legatura are cu postarea pe care se contreaza el. Imi dau seama imediat ca omul e de necontrazis, pentru ca si-a calibrat tot weltanschauungul in jurul acelui articol. Le-a lipit pe toate, le-a carpit, a aruncat ce nu s-a potrivit, si gata. Degeaba-i zici ca mai exista variabile. Omul nu le vede. A rezolvat problema. Pentru ca nu e preocupat de Tot, e preocupat doar de misticism, pe care il asociaza cu gandirea magica. Culmea (sau nu) postarea continea cuvantul „intuneric”, si omul reactioneaza la fix din Umbra lui.

Ma trezesc scriind, fara acceptul alter-egoului.

Imi dau seama ca, in ciuda detasarii cu care imi postez commenturile, eu totusi discut cu Umbra unui om.
Vorbeste Lumina? Nu cred.
Sunt convinsa ca imi va arata un pattern care, personal, imi displace.

Umbra mea l-a cautat.
Ce-i acolo, draga Umbra, de ii caut si-i gasesc unul – si - unul? Fa-te auzita, bitch, nu mocni inutil, stii bine ca tot in Lumina ti-e dat s-ajungi.

Mi-a placut chestia asta cu „bitch”.
Pe la 25 de ani imi tatuasem masina cu cuvantul asta. Cred ca a fost perioada in care am facut pace cu sfanta, cu curva, cu educata si cu mahalagioaica din mine. Le-am impacat pe toate, si le-am aratat ce fain e-n echipa.

In timpul asta, continui sa-i raspund infocatului.
Nu percutez la insinuarile lui cu privire la cultura mea generala. Deci aici e „clean”.
Nu reactionez nici la informatia in sine, nu doresc sa o contest.

La ce reactionezi, fetita?

Scriu un comment si ma linistesc. Scriu ca neurostiintele nu au postulat ceva care sa unifice toate experimentele intr-o teorie batuta-n cuie. Ca, deocamdata, ceea ce stim cu siguranta – este ca inca nu stim mare lucru.

Ma enervase felul in care isi exprima credinta: „Neurostiintele au descoperit”
Neurostiintele au descoperit multe. N-au postulat inca o teorie unificata. 
Neurostiintele.
Altii te cred pe cuvant. Ca zici tu ca neurostiintele (suna asa, important, oficial) au descoperit o chestie.
Asa cum altii o dau cu „maestrii ascensionati”.

Aici erai, mai, buba! :))))) – imi zic.

Si pufnesc din nou in ras, pe silentios, ca fiica-mea doarme la ora asta. Rad cu lacrimi:
O vad si o aud aievea pe ea, prietena mea, cum spune cu toata naturaletea,

„Bai, cat de prost sa fii, sa nu fii constient nici macar de faptul ca nu stii?
Cand te bati cu pumnii-n piept ca stii tot, e clara treaba. Estipraf”

Pai da, asta e si buba mea. N-am avut curaj, la momentul potrivit, atunci cand m-a privit direct si personal, sa zic. Sa-i zic omului in fata ca nu consider ca el detine un adevar absolut, ba chiar il consider un manipulator cu aere de megaloman. Am tacut atunci. Desi intrase cu bocancii, cand eu eram, oricum, vulnerabila.
Si ramasesem cu jena asta-n mine. Nu puteam sa-i spun omului in fata, si pace.
Imi veneau pe banda rulanta, ca emotia se cerea revendicata si impacata, dar eu repetam tiparul. Eludam si dispaream.

Am inteles ce am de facut in urma cu vreo saptamana, cand o zi si jumatate am refuzat sa intru pe facebook, pentru a nu fi nevoita sa raspund unui mesaj privat. Aproape doua zile mi-au trebuit sa-mi dau seama ca am o problema. Care se cere singura luminata.
Mi-am luat inima-n dinti, am deschis mesageria, si am purtat discutia.
Mi-am asumat.
Totusi, emotia n-a fost eliberata in totalitate. Am constientizat-o, am incheiat cercul vicios, dar am lasat o virgula in loc de punct. Am ramas cu cuvinte-n gura. Pe buna dreptate, ca n-as fi avut cu cine.

Dar nu ideile erau importante, ci EMOTIA MEA.

Am suflat-o, in sfarsit, in dreapta, si-am inchis cercul.
Cine zice ca doar cele din copilarie fac pe nebunele? Cine zice ca daca le-ai rezolvat pe unele, gata, esti liber, zbori, atingi norii, for ever?

Na, bitch, te-ai racorit?

Stai, ca n-am terminat. Abia acum ajungem la miez.
Ma deranjeaza extraordinar prostia asta crunta in care pur si simplu nici macar nu realizezi ca nu stii nimic.
Orbirea asta.
Pilotul automat care s-a setat pe ideea ca stii tot. Si felul in care iti versi din Umbra, incercand sa le impui altora teoriile tale ridicole, nefiind deloc constient de prostia si toxicitatea ta.
Ma revolta trendul asta de experti semidocti deveniti intelepti peste noapte, dupa ce au citit alti „intelepti” pe facebook, si maxim doua carti in toata viata lor.
Ma dezgusta felul in care oameni cu probleme, uneori patologice, se transforma peste noapte in maestri pentru altii, si nu incetez sa ma minunez de felul in care alti oameni le dau credit, fara sa verifice nici macar ce este evident, strigator.
Ma oripileaza felul in care oameni intregi la minte, poate cu o cultura generala excelenta, dau credit unor gogomanii evidente. Din simplul motiv ca le sunt hranite niste iluzii jalnice.
Azi-noapte am nimerit pe un blog in care erau date drept bune, stiri de ultima ora – niste declaratii false ale Papei. De la primele fraze te puteai prinde ca sunt niste aberatii. Chiar si din modul de exprimare. Nu mai zic de contradictia de termeni, demna de maxim grupa mare la gradinita. Dar ele au fost date de bune. Si oameni normali la cap le-au luat de bune, au avut emotii, au trait minciuna respectiva, au dat share, moaaaama, ce minunat.....
Bine, oameni normali la cap in continuare dau share la articole - pamflet din Timesnewroman, nestiind ca sunt articole de pamflet. Le iau de bune, se enerveaza la ele, le comenteaza, se revolta.... ei nu-l mai suporta pe IPS Daniel... normal ca nu-l mai suporta, nu stiu nimic despre el, si nici n-au de unde. Pe facebook circula doar articolele de pamflet. Luate de bune.
S-a format o imagine in constiinta colectiva, aceea a pozei photoshopate cu patriarhul plin de lanturi blink – blink, si o grimasa de neam-prost.
Omul isi reprezinta un subiect, nu il percepe in sine prin sine. Si-l reprezinta asa cum ii este setarea. Si daca te setezi pe facebook.... esti exact la nivelul acela de prostie, cand esti convins ca stii tot.
De regula, cu cat stii mai mult, cu atat iti dai seama cat de putin stii, si cat mai ai de invatat.
Am in lista o doamna care se crede atat de „evoluata” incat posteaza zilnic cate o judecata de valoare (non-valoare), si considera ca a scris un articol. N-am niciodata rabdare s-o urmaresc pana la capat, e vesnic intr-un conflict cu cate ceva sau cineva, dar e convinsa ca vorbeste cu iubirea din ea. Unele dintre postari ar fi de-a dreptul comice, daca n-ar fi tratate cu sincera seriozitate.

M-as putea minti la nesfarsit ca in spatele reactiilor mele se afla sentimentele bunului samaritean, preocupat de integritatea concetatenilor sai, si-atat.
Dar nu doresc sa ma mint, doresc sa ma introspectez asa cum se cuvine. Dincolo de faptul ca da, chiar sunt un bun concetatean, mie personal mi-a ajuns pana-n gat megalomania asta cu chip de „evolutie”.
A ramas in gat emotia, c-am blocat-o.
Am blocat-o crezand ca e intelept sa nu te pui cu prostul. Si in loc s-o infrunt, am eludat-o. Am bagat-o sub pres.

NU OMUL TREBUIA INFRUNTAT NEAPARAT, CI EMOTIA.
EMOTIA IMI APARTINE, NU OMUL, SI NICI O IDEE SAU ALTA.

Emotia contine energie. Din mine. Care nu moare. Ca energia nu moare. Ea ramane blocata, acolo sub pres, pana catadicsesc sa o transform. Sa o scot in lumina, s-o diger, s-o impac.
Sa-mi iau inapoi bucata de suflet blocata-n ea.
Sa iert, sa inteleg, si sa o curat, s-o dezlipesc de alte persoane, s-o eliberez. Sa ma eliberez. Sa-i eliberez si pe cei implicati in declansarea emotiei. Sau cel putin sa ma eliberez eu de ei.
E emotia mea. Energie din mine.
Contextul, persoanele implicate, decorul – toate sunt variabile. N-au legatura cu ideea principala.
Ideea principala este sentimentul, care se cerea trait, indiferent de context. Ca sa-l cresc. Sa-l valorific.
Sa trec un prag.

Bine-ai venit emotie. Sunt pregatita pentru tine. Hai sa facem pace. Hai in Lumina. 
Ai stat destul la colt.


vineri, 22 ianuarie 2016

Tehnici de manipulare - fenomenul psihozei în masă

Am postat ieri, pe facebook, o discutie privată, pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la fenomenul de psihoză în masă. Am păstrat confidenţialitatea cu privire la identitatea partenerului de discuţie, şi a “maestrului” despre care discutăm.

După câteva ore (vreo 8), în momentul în care, într-un comentariu din subsol, am subliniat că motivul pentru care expun topicul - este acela de a semnala fenomenul psihozei, partenerul de discuţie şi-a asumat identitatea, apărându-şi “maestrul”, care, de altfel, pretinde că este... Zoroastru (Zarathustra), şi îşi învaţă discipolii că Oameni sunt foarte puţini actualmente pe această planetă involuată, majoritatea fiind mutanţi. Că singurul care deţine Adevărul este El însuşi (majuscula îi aparţine), şi că cine nu se aliniază liniei sale de gândire este, evident, un mutant. Nu omite să amintească sistematic că cine se pune împotriva doctrinei sale, va fi “aruncat în mijlocul leilor”, ba chiar dă şi exemple, explicând cum a avertizat el pe cineva că va da drumul la lei, nu a fost ascultat, prin urmare o anumită doamnă este în acel moment înconjurată de ei (leii), care DEOCAMDATĂ nu-i fac nimic.
Postează zilnic informaţii de genul Intrebări – Răspunsuri, unde discipolii întreabă, iar maestrul răspunde, de regulă deviind de la subiectul propus, care i se pare idiot, semn de involuţie, etc.... atenţionându-şi adepţii că citesc prea multe tâmpenii, care le obturează gândirea, şi le taie coeficientul de inteligenţă, şi-aşa mic.

Acesta pretinde că este doctor în ştiinţe medicale, nominalizat în câteva rânduri la premiile Templeton, şi că are “milioane de adepţi”.

De asemenea, în postările pe care i le intermediază o doamnă pe un cont public de facebook, acesta vorbeşte despre nemurire, despre eforturile sale susţinute de a le asigura nemurirea adepţilor săi, precum şi transmutarea pe o altă planetă (mai evoluată, evident), punctând de fiecare dată statutul de mutant al omului de rând.
Are un anumit respect pentru Isus Christos, pe care Îl relochează în istorie – cu o vechime de 60 000 de ani, nicidecum 2000.

Ceea ce este şi mai îngrijorător, este faptul că domnul cu care am purtat discuţia, un discipol şi prieten al “zoroastrului”, se prezintă ca fiind ofiţer IGP, într-un departament de prevenţie şi combatere a criminalităţii.

Citez în continuare din cartea scrisă de Bogdan Ficeac – TEHNICI DE MANIPULARE, având în vedere că fenomenul nu este izolat, ba chiar capătă proporţii în ultimii ani, de când comunicarea este înlesnită de reţelele de socializare de pe internet, şi îndemn la DISCERNĂMÂNT.


“Pe 18 noiembrie1978, nouă sute unsprezece oameni (911), adepţi ai sectei Templul poporului, s-au sinucis în cadrul unei ceremonii bizare. Secta era condusă de pastorul Jim Jones, care a murit împreună cu adepţii săi.
Povestea lui Jim Jones începuse cu peste două decenii în urmă, în Indiana, unde el a fondat Templul poporului.
Pe atunci, Jones propovăduia toleranţa interrasială, iar adepţii săi îi ajutau pe sărmani, îi hrăneau, le găseau uneori locuri de muncă.

Pe măsură ce congregaţia sa creştea, Jim Jones a început să pretindă tot mai mult devotament şi supunere adepţilor săi.

În 1965, urmat de circa o sută de oameni, s-a mutat în California. Secta a început să se dezvolte, au fost înfiinţate nuclee noi, iar Cartierul General s-a stabilit la San Francisco. Dincolo de imaginea sa publică, de lider spiritual foarte iubit de adepţi, militând pentru armonia interrasială, "părintele" Jones a început să-şi construiască şi în cadrul sectei sale imaginea unui Mesia, venit ca o binecuvântare în mijlocul oamenilor.
El i-a determinat pe adepţii săi să-l venereze şi să i se închine în cadrul unor ritualuri tot mai sofisticate.
În acelaşi timp, se folosea de numărul tot mai mare al membrilor sectei, precum şi de supunerea lor desăvârşită în faţa ordinelor sale, pentru a-şi spori influenţa politică. Templul poporului a căpătat amploare.

Pentru a avea puterea absolută asupra supuşilor săi, Jim Jones le-a cerut o loialitate absolută, a iniţiat un sistem foarte riguros de disciplinare a "rătăciţilor" şi a început să prezică, în cuvântările sale, sfârşitul lumii în urma unei iminente catastrofe nucleare. Evident, singurii care ar supravieţui holocaustului ar fi cei care credeau sincer în el. În multe din predicile sale ataca rasismul şi sistemul capitalist, însă cele mai  virulente atacuri erau îndreptate împotriva inamicilor Templului poporului şi, mai ales, împotriva acelor adepţi care se mai îndoiau de caracterul său mesianic.

Secta a început să-i îngrijoreze tot mai mult pe locuitorii din San Francisco. Rudele celor racolaţi făceau apel la autorităţi, ziarele publicau tot mai multe articole defavorabile lui Jones, iar tensiunea a atins punctul culminant o dată cu o veritabilă bătălie juridică în urma căreia Jim Jones ameninţa să obţină custodia asupra unui băieţel de şase ani, în ciuda opoziţiei rudelor acestuia.

Predicatorul a simţit că zilele sectei sale sunt numărate în California, de aceea a hotărât să plece, împreună cu aproape o mie dintre adepţi, în Guyana. Acolo, izolaţi în jungla înconjurată de mlaştini, au construit aşezarea Jonestown. Foarte puţine informaţii au mai ajuns în Statele Unite despre ceea ce se petrecea în "comunitatea socialistă creştină" din Jonestown, după cum o denumea însuşi pastorul.

Cei care doreau să părăsească secta, sau doar se îndoiau de Jones, erau supuşi unor pedepse severe, mergând de la umilirea publică până la bătăi crâncene.

În noiembrie 1978, Leo Ryan, membru al Congresului Statelor Unite, a plecat spre Guyana spre a verifica informaţiile conform cărora, în Jonestown, oamenii erau ţinuţi împotriva voinţei lor.
Ryan a luat cu el câţiva ziarişti şi câteva rude îngrijorate ale unora dintre sectanţi. Ajunşi la Jonestown, au petrecut acolo o seară şi începutul zilei următoare, ascultându-i pe membrii comunităţii cum îşi laudă viaţa paradisiacă.
Toţi îşi exprimau dorinţa fermă de a rămâne acolo.

Şi totuşi, două familii au reuşit să-i strecoare lui Ryan mesaje în care îl implorau să-i ia cu el la plecare.

După încheierea vizitei, în timp ce Ryan, echipa sa şi "ereticii" se pregăteau să urce în avion, câţiva pistolari din garda lui Jim Jones au deschis focul şi au ucis cinci oameni, inclusiv pe Leo Ryan.

În timp ce dinspre pista de aterizare se auzeau împuşcăturile, Jones a adunat toată comunitatea, le-a spus oamenilor că inamicii sunt pretutindeni şi că este timpul să treacă la "sinuciderea revoluţionară", aşa cum o exersaseră, teoretic, de nenumărate ori până atunci.

Oamenii de încredere ai lui Jones şi-au luat armele pentru a supraveghea mai bine ritualul.
Un bol mare de cristal, conţinând suc de fructe în care se turnaseră sedative şi cianură, a început să circule printre oameni.
Adulţii au fost sfătuiţi să-şi ucidă întâi copiii, apoi să-şi ia şi ei viaţa.
Câţiva au protestat, însă reacţia mulţimii i-a redus la tăcere.

Acel ultim discurs al lui Jim Jones, întrerupt de intervenţiile unora dintre adepţi, a fost imprimat pe casete audio şi a ajuns apoi la cunoştinţa opiniei publice.
Este halucinant ce s-a întâmplat acolo, în numai câteva minute...

Jones: Mi-am dat toată silinţa să vă asigur o viaţă mai bună. Dar în ciuda tuturor încercărilor mele, o mână de oameni, cu minciunile lor, ne-au făcut viaţa imposibilă. Dacă nu putem trăi în pace, atunci să murim în pace!... (mulţimea aplaudă)... Am fost atât de crunt înşelaţi... În următoarele câteva minute unul dintre oamenii din acel avion îl va împuşca pe pilot... Ştiu asta... Nu am plănuit-o, dar ştiu că se va întâmpla... Nu avem scăpare... Aşa că părerea mea este să fiţi blânzi cu copiii, să fiţi blânzi cu bătrânii şi să luaţi poţiunea aşa cum o făceau vechii greci. Să treceţi dincolo în linişte, pentru că noi nu ne sinucidem, acesta este un act revoluţionar... Nu mai există cale de întoarcere. Doar duşmanii se vor întoarce pentru a spune alte şi alte minciuni...

O femeie: Simt că atât timp cât mai există viaţă, există şi speranţă...

Jones: Şi totuşi, cândva fiecare trebuie să moară...

Mulţimea: Aşa este! Aşa este!

Jones: Ce au făcut şi ce fac acei oameni, ce ne pregătesc ei înseamnă o viaţă mai rea decât iadul... Pentru mine, moartea nu este un lucru înspăimântător... Viaţa este cea blestemată... Nu merită să trăim cum vor ei...

Femeia: Dar mi-e frică să mor...

Jones: Nu cred. Nu cred că ţi-e frică...

Femeia: Cred că sunt prea puţini cei care ne-au părăsit, pentru ca o mie două sute de oameni să-şi dea vieţile pentru ei... Mă uit la toţi copiii aceştia şi cred că ei merită să trăiască...

Jones: Eu cred că merită mai mult... merită liniştea. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să părăsim această lume blestemată... (mulţimea aplaudă în delir)

Un bărbat: S-a terminat, surioară... Am trăit o zi minunată... (aplauze)

Al doilea bărbat: Dacă ne spui că trebuie să ne dăm vieţile acum, suntem pregătiţi... (aplauze)

Peste ţipetele copilaşilor forţaţi să înghită otrava, vocea lui Jones se aude insistând asupra necesităţii sinuciderii, grăbindu-i pe oameni...

Jones: Vă rog, luaţi doctoria. Este simplu, foarte simplu. Nu veţi avea convulsii... Nu vă fie teamă să muriţi... Altfel veţi vedea curând oameni aterizând aici... Venind să ne tortureze poporul...

A doua femeie: Nu trebuie să ne îngrijorăm. Fiecare să-şi păstreze calmul şi să încerce să-i liniştească pe copii... Ei nu plâng de durere, ci numai pentru că gustul poţiunii este puţin amar...

A treia femeie: Nu este nimic de plâns. E ceva care ar trebui să ne înveselească... (aplauze)

Jones: Vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, să trecem mai repede peste asta... Este o sinucidere revoluţionară. Nu este o simplă sinucidere menită să ne distrugă...

(vocile se roagă: "Tată.."; aplauze)

Al treilea bărbat: Tatăl ne-a adus atât de departe. Eu aleg să merg cu El mai departe...

Jones: Trebuie să murim cu demnitate. Mai repede, mai repede, mai repede... Trebuie să ne grăbim... Încetaţi istericalele. Moartea este de un milion de ori mai preferabilă decât să trăim încă o zi din viaţa asta blestemată... Dacă aţi şti ce vă aşteaptă, aţi fi fericiţi că treceţi dincolo în noaptea asta...

A patra femeie: A fost o mândrie să merg alături de voi în această permanentă luptă revoluţionară... nu îmi mai pot dori altceva decât să-mi dau şi viaţa pentru socialism, pentru comunism. Îţi mulţumesc, Tată, pentru tot...

Jones: Doamne, primeşte-ne vieţile... Nu ne sinucidem. Facem un act revoluţionar de sinucidere, pentru a protesta împotriva unei lumi inumane...

A doua zi, când echipele trimise de autorităţi au ajuns în Jonestown, au descoperit acolo o privelişte terifiantă. Sute de cadavre zăceau în jurul podiumului de pe care le vorbise Jim Jones.
Sectanţii muriseră îmbrăţişaţi sau ţinându-se de mână.
Doar câţiva se pare că rezistaseră, motiv pentru care li s-a turnat otrava cu forţa pe gât ori li s-a injectat. Cadavrul lui Jim Jones se afla printre cele ale adepţilor săi.

Întreaga lume a fost şocată de ceea ce s-a întâmplat în micuţa aşezare din jungla Guyanei. Nimeni nu putea înţelege cum au ajuns sute de oameni simple marionete, cum şi-au urmat liderul fără să raţioneze, cum au ajuns să-i îndeplinească dorinţele şi să se supună într-atât, încât să-şi omoare copiii şi apoi să se sinucidă.

Această carte îşi propune să dea un posibil răspuns la astfel de întrebări. Mai ales că tot ceea ce s-a întâmplat la Jonestown nu reprezintă un caz singular. Chiar dacă numărul victimelor nu a atins asemenea dimensiuni ca în Guyana, istoria s-a repetat, în linii mari, cu secta davidienilor, în 1993.

David Koresh, conducătorul sectei, a refuzat să permită autorităţilor accesul în veritabilul fort pe care îl construise, din lemn, în apropiere de localitatea Waco, din Texas.
Oamenii legii voiau să verifice unele zvonuri conform cărora membrii cultului îşi maltratau copiii. Forţând intrarea în fort, patru agenţi federali au fost ucişi în cadrul unui schimb de focuri cu sectanţii baricadaţi în interior.
A urmat un asediu de cincizeci şi una de zile.

Deşi unii dintre membrii cultului au părăsit fortăreaţa, Koresh a refuzat să se predea.

În cele din urmă, poliţiştii au hotărât să dea asaltul decisiv, precedat de aruncarea unor grenade cu gaz lacrimogen în incinta fortului. În lupta ce a urmat, clădirile au fost cuprinse de flăcări şi mistuite complet în mai puţin de treizeci de minute.

Cercetările ulterioare au demonstrat că focul fusese pus de davidieni, după ce, mai întâi, şi-au ucis copiii, într-un gest disperat de a refuza să se predea.

Nimeni dintre cei aflaţi înăuntru nu a scăpat din incendiu.

După ce s-au stins flăcările, au fost descoperite rămăşiţele a şaptezeci şi cinci de persoane.

Şi din nou au apărut întrebări de genul:
"Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva?"

În 1995, de data aceasta în Europa, opinia publică a fost din nou şocată de sinuciderea colectivă a unora dintre adepţii sectei Templul soarelui, ale căror trupuri au fost găsite într-o vilă izolată din Elveţia.
Şi exemplele pot continua.

Însă cazurile amintite până acum reprezintă doar urmările duse până la extrem ale unor încercări de remodelare totală a gândirii umane, în cadrul unor secte, care, la început, par cu totul inofensive.
Numeroase alte exemple, fără conotaţia tragică a celor de mai sus, dar generând o îngrijorare la fel de mare, apar aproape la tot pasul.
Adepţii cultului Hare Krishna au dezvoltat tehnici extrem de subtile de manipulare, nu numai pentru a face noi prozeliţi, ci şi cu scopul de a strânge fonduri pentru sectă, pe stradă, de la trecători obişnuiţi.
Membrii sectei Biserica Unificării, conduse de sud-coreeanul Sun Myung Moon, participă periodic, pe stadioane, la ceremoniile unor căsătorii în masă. Mii de cupluri sunt unite în acelaşi timp, fără ca mirii să se fi cunoscut vreodată. Cuplurile sunt alcătuite de Moon şi de suita sa.
Adepţii sectei Copiii Domnului, conduse de David Berg, îşi donează de bună-voie întreaga avere bisericii, în fapt conducătorului acesteia.
În România, conform relatărilor din presă, tinerii adepţi ai unei pseudosecte, conduse de un anume Gregorian Bivolaru, participă la orgii sexuale în grup, ajungând chiar să accepte un ritual în care îşi beau unul altuia urina, convinşi fiind de liderul lor că aceasta reprezintă un "izvor de sănătate".

Din nou apar întrebări de genul: "Cum este posibil?"
Trebuie amintit, ca o ironie a sorţii, că atunci când echipele trimise de autorităţi au sosit la locul tragediei din Jonestown au văzut deasupra podiumului înconjurat de sute de cadavre, de unde Jones îşi ţinuse discursurile, o pancartă pe care scria cu litere de-o şchioapă:

"ACEIA CARE NU ÎŞI AMINTESC TRECUTUL, SUNT CONDAMNAŢI SĂ-L REPETE".

Tocmai pentru a nu se repeta un astfel de trecut, şi nu numai de aceea, o asemenea carte este necesară... Tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele cu efecte imediate până la cele ale căror urmări se văd după ani de zile sau chiar după decenii, de la unele utilizate pentru influenţarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea unei întregi societăţi.

Cercetătorii în psihologia socială au imaginat numeroase modalităţi de educare a cetăţenilor pentru a rezista manipulării. Toate însă au la bază analiza minuţioasă a strategiilor de remodelare a gândirii. Fără această analiză, chiar şi metodele de educare ar reprezenta tot un anume gen de manipulare, chiar dacă scopul lor este nobil. 
Dar, teoretic, şi ţelul ideologiilor totalitare era nobil... 

De aceea cel mai eficient mijloc de "imunizare" faţă de influenţele exterioare este studiul analizelor referitoare la asemenea influente...”

Fragment din cartea “TEHNICI DE MANIPULARE”, Ed. Nemira, 1997, scrisa de BOGDAN FICEAC




vineri, 15 ianuarie 2016

„Hellău. Aici Viaţa. Lasă victimizarea şi revin cu amănunte”

Circulă de câţiva ani buni pe internet câteva poze cu câte o tipă plângând, care-şi întreabă viaţa: „Oare cu ce am greşit?” Iar viaţa îi răspunde că „are un suflet prea bun”.

- „Hellău. Aici Viaţa. Lasă victimizarea şi revin cu amănunte”

Niciodată nu ai un “suflet prea bun”. Şi cu cât te consideri mai bun, cu atât eşti mai departe de adevăr. Nici „prea”, nici „foarte” – nu îşi au locul în materie, când vine vorba de bunătate.
Dacă erai atât de bun, nu te victimizai acum. Şi nu doresc să intru în detalii transcedentale, ci am să mă refer strict la viaţa de zi cu zi.

Atunci când eşti „bun” autentic, eşti pentru că eşti, end of story.
Nu aştepţi recompense, nu pretinzi recunoaştere, nu-ţi condiţionezi trăirea, este trăirea ta intrinsecă şi basta.
Eu sunt brunetă, şi brunetă rămân, orice-ar face alţii. Nu mă îndoiesc de culoarea părului meu, nu doresc să mi se confirme, nu mă văd în oglindă blondă pentru că un om beat mi-a zis odată „Ce bine-arăţi, blondo!”, şi nici nu mă aştept ca toată lumea în jurul meu să-şi vopsească părul cu L’Oreal Mousse 200 – negru senzual.
Faptul că tu te consideri nedreptăţit în schimbul „bunătăţii” tale, spune despre tine următoarele lucruri:

1. Nu ai fost bun, ci ai dat din tine pentru a primi o recompensa. Acesta este negoţ, unde, posibil să fi fost „furat la cântar”, însă bunătatea iese din discuţie, vorbim mai degrabă despre un schimb de experienţe egoiste. Deşi, personal, cred că tu, cu siguranţă ai fost mai egoist, chiar dacă consideri că ai dat mai mult.
De ce?
Pentru că tu ai măsurat echitatea.

2. Nu-ţi recunoşti egoismul, pentru că ţi s-a lipit masca de faţă, şi-ai uitat de tine. Ai pus masca altruismului, pentru că egoismul te înfioară. Îţi provoacă durere fiecare gest care nu te are pe tine în miezul mijlocului. De unde rezultă că egoistul principal în viaţa ta eşti tu.

3. Nu te-ai născut egoist, însă în copilăria ta cu siguranţă există ori răsfăţ exagerat, dublat de săracă inteligenţă emoţională (lipsă de interes sau înţelegere faţă de nevoile tale emoţionale reale), ori abuz prin abandon. Pasiv – agresivitate.
Ţi-ai engramat o nevoie, pe care o execuţi automat la maturitate. Reiterezi nevoia, all-over-again. Având această nevoie, eşti incapabil să oferi opusul. În tine există informaţia lipsei, prin urmare, toate programele subconştientului tău vor rula prin prisma acestei lipse. Cu nevoie.


În altă ordine de idei, fiecare individ în parte decodifică bunătatea prin propriile mecanisme cognitive.
De aici şi înţelepciunea afirmaţiei „Bunătatea este relativă, la fel şi răutatea”.
Fiecare individ are o poziţie din care priveşte un adevăr. Nu avem o privire de ansamblu, avem „un punct de vedere”, atât.
Este un punct. Poziţia din care privim noi.
Dacă ne-am ridica undeva deasupra, pe o scară, sau pe un munte, am avea acces la panorama, şi PUNCTUL nostru de VEDERE ar fi unul mai apropiat de adevărul unei imagini (situaţii) sau alta.
Ridicarea deasupra poziţionalităţii se numeşte DETAŞARE.
Odată realizat acest salt în conştiinţă, individul îşi schimbă perspectiva cu privire la ceea ce observă. Blocul pe care îl privea din stânga-jos - se dovedeşte a fi mult mai mic din această perspectivă, şi rezultă că nu este gri, ci are doar o latură gri, el având celelalte laturi – roz. Ar fi putut să jure din poziţia sa anterioară că este în totalitate gri. Nici prin cap nu i-a trecut să facă măcar un tur în jurul blocului, pentru a şti cu siguranţă. De ce? Pentru că din poziţia sa părea destul de clar. Părea, fără îndoială, gri.


Noi nu experimentăm chestii, ci experimentăm etichete pe care le ataşăm lucrurilor pe care le observăm dintr-un unghi restrâns.

Faptul că tu ai ales să-ţi etichetezi comportamentul ca fiind „bun” sau „prea bun”, nu te face bun în ochii altora. Din poziţia lor - comportamentul tău poate fi etichetat diferit.
Faptul că tu alegi, din poziţia ta, să etichetezi comportamentul altora în raport cu tine ca fiind „rău” – nu îi face pe aceştia răi în propriii ochi, sau în ochii altora. Este doar eticheta ta, în raport cu poziţia din care te raportezi la aceştia.

Dacă pentru starea de bine personală – ai nevoie să te raportezi la acţiunile altora, „binele” tău va aştepta mult şi bine. Binele tău ţi-l dai tu. Tu dai tonul. Tu judeci. Cu etichetele tale.
„Bine” în tine – „bine” în exterior.
„Rău” în tine – „rău” în exterior.

Pentru tine reprezintă un act de bunătate să te sune cineva de 17 ori pe zi, în fiecare zi, să te-ntrebe ce faci, cum eşti, ce ai mâncat, cât ai stat pe wc.
Pentru mine acesta este un act de egoism (Binele lui depinde de mine, şi mă controlează des pentru a se asigura de binele lui).
Acelaşi act.
Pentru că adevărul stă în ochiul privitorului. Eu privesc cu ochii mei, tu priveşti cu ochii tăi. Eu pun etichetele mele, tu le pui pe ale tale. Pentru mine e deranjant, ţie-ţi satisface o nevoie.
Actul în sine este acelaşi. Tu n-ai cum să mă convingi că e bun, eu n-am cum să te conving că e rău. Judecăm cu tipare diferite. Stăm în poziţii diferite. Vedem din alte unghiuri.
Actul în sine nu poartă o etichetă. Ci primeşte câte una, în funcţie de poziţionalitatea fiecărui individ în parte.

Faptul că ai ajuns la nefericita concluzie că eşti „prea bun”, nu spune nimic despre altcineva, din nici un punct de vedere. Sunt etichetele tale, raportate la nevoile tale, bazate pe lipsurile tale.
Când eşti în tine, cu tine „bun” de-adevăratelea, vei eticheta cu precădere „bun” în jurul tău. Acesta ţi-e tiparul. Nu înseamnă că eşti un fanatic, şi că visezi toată ziua norişori pufoşi, oglindind câmpii înmiresmate, pe care zburdă voios căprioare roz, care se-mbată de fericire mirosind arome de levănţică şi muşeţel (caz în care eşti mai degrabă nebun). Ci înseamnă că vei fi setat să vezi cu precădere „bunul” din ceva.


- „Hellău. Aici Viaţa, din nou. I just called... to say.... I love you..... La – la – la..... la – la..... la – la....la.....”