sâmbătă, 31 octombrie 2015

Cand cerurile se deschid



Anthony de Mello spunea intr-o conferinta ca i-ar place sa scrie intr-o zi o carte care sa se numeasca „Eu sunt un dobitoc. Tu esti un dobitoc”.
Ce poate fi mai fantastic si mai minunat, decat sa te eliberezi de toate etichetele lumesti, de toate conditionarile, si sa te poti place exact asa cum esti, fara a simti nevoia sa-ti creezi masti?

„Eu sunt o dobitoaca.”
Aveam vreo 19 ani cand am putut spune cuvintele astea fara nicio urma de ranchiuna, fara a ma simti inferioara, superioara, mai catre stanga, ori mai catre dreapta decat altii.
Pana la varsta aia deja trecusem prin trei vieti de-ale altor prieteni de-ai mei.
Am fost si scoasa afara din casa, noaptea, desculta, in pijamale, de un tata beat care facea scandaluri greu de reprodus in cuvinte, am fost si pusa in situatii pe care nu am putut sa mi le explic cu mintea rationala, atat pozitive, cat si negative, am fost. As umple multe pagini cu aceste „am fost”.
Am sa mentionez doar doua, azi.

Pe la 7 ani jumate am avut prima „discutie serioasa” cu Dumnezeu. Cu ingeri. Atunci fratele meu in varsta de numai 6 luni a murit.
Adica a fost declarat mort.
Insa eu, care inainte de a se naste el am negociat pentru viata lui, atat cu parintii mei cat si cu cineva indefinit din jurul meu, nu am acceptat ideea ca am fost sfatuita sa ma dau cu fundul de pamant (la propriu) pentru a-i convinge pe ai mei sa-l faca, si apoi sa-mi fie luat, asa, sec, inainte de a apuca sa schimbam doua vorbe.

Tata ma invatase ca nu exista Dumnezeu.
Mama nu avea suficienta credibilitate in fata mea, pentru ca o impacheta taica-miu cu cuvinte mult mai logice. Asa ca eu aflasem despre Dumnezeu, dar aflasem ca este un mit al oamenilor simpli, care nu sunt in stare sa se descurce singuri in propriile vieti, si prefera sa fie manipulati de popi si iluzii absurde.
Eu simteam altceva.
Insa, invatata fiind ca nu exista Dumnezeu, nu L-am numit Dumnezeu. Si, de fapt, nu simteam nevoia sa-L numesc.

Atunci cand a sunat mama de la spital sa anunte ca fratiorul nostru a murit, si ca dimineata va fi dus la morga, eu m-am retras intr-un colt ferit, m-am pus in genunchi, si am cerut ajutor.
Am stat multe ore in genunchi. Si am vorbit incontinuu. Nu-mi aduc aminte cu exactitate tot ce ne-am spus, daca e sa ma privesc acum – eram intre doua lumi. Constienta mea nu era plasata in locul ei natural.
Dupa o vreme, i-am anuntat pe cei de acasa sa nu mai jeleasca, pentru ca fratiorul meu traieste. Dumnezeu mi l-a dat inapoi.
Evident, m-au ignorat. Erau rapusi de durere, si numai chef de bazaconiile mele n-aveau.
Pe-atunci nu erau telefoane mobile. Cine avea fix era deja mai smecher decat restul. Noi, pentru ca bunicul meu (care deja era „dincolo”) a fost cadru militar, aveam.
Asa ca ai mei au aflat abia a doua zi dimineata, dupa ce maica-mea deja se luptase fizic cu doua asistente, o doctorita si un brancardier – care insistau sa-l duca la morga pe cel mic.
Mama le spunea ca e viu, ca a fost resuscitat spre dimineata, de un rezident, insa ei credeau ca e nebuna.
- „Doamna, in fisa scrie ca e mort. A murit aseara. Deci e mort. N-avea cine si cum sa-l resusciteze dupa atatea ore”
Mama urla disperata ca ba da, ca tanarul doctor a stat toata noaptea cu ei, si i-a facut electro-socuri, si ca spre dimineata a inviat!
Si pentru ca toti incercau sa o consoleze pe ea, crezand ca a luat-o razna de durere, mama a dat cu o asistenta de pereti, si a strans-o tare, exact ca un om nebun. Cu o voce aproape calma, le-a spus la toti ca are sa-i dea drumul si o sa fie bine, cu o conditie: sa puna cineva oglinda la nasul copilului.
Ca sa-i faca placerea nebunei, doctorita a pus o oglinda la nasucul fratiorului meu. S-a aburit.
Au inlemnit toti.
Toti au inlemnit.
- „Hai, ce stati? Face-ti-i ceva!” – zice mama, ca si cand – gata distractia, baieti, acum sa revenim la oile noastre.
Evident, cazul este declarat miracol in spitalul de copii.

Se preconiza ca va fi encefalopat. Pentru ca creierasul sau a stat neoxigenat cateva ore. Vreo 5. Poate mai multe.

Eu m-am pus din nou in genunchi.
„Cum ne-a fost noua vorba?” – zic eu catre Ei.
„Si de ce crezi tu in vorbele doctorilor? Tot ei l-au declarat si mort, dar ceea ce am vorbit noi, s-a implinit”

Din nou, le-am spus alor mei sa fie fara grija, ca fratiorul meu nu va fi handicapat, dimpotriva, o sa fie un baiat foarte frumos si foarte destept.
Din nou, ai mei mi-au ignorat predictiile, ocupati fiind sa jeleasca situatia. Ceea ce era si normal oarecum, dat fiind ca nimeni nu se intoarce la viata dupa 5 ore. Si ca nu exista variante in care un creier lipsit de oxigen mai mult de jumatate de ora – sa mai functioneze la parametri normali.

Asa cum am promis inainte de a se naste, m-am ocupat de fratiorul meu, asa cum am stiut si am putut eu, ca o a doua mama.
Eram singura care credea in normalitatea lui.
Fiind atat de mic, nimeni nu putea sa-si dea seama ca ceea ce spun eu este perfect adevarat, si ca micuta creatura s-a recuperat in totalitate.
Gangurea, isi tinea capsorul semet, statea in fund, facea progrese exact ca un copil normal, insa atat doctorii cat si ai mei ramaneau circumspecti.
Vedeau cu ochii lor, dar nu credeau.
Adica scoteau tot felul de teorii, ca o sa se dezvolte neuniform, ca ii va creste doar capul, ca nu va putea vorbi, merge, etc....

Fratiorul meu a crescut normal, si nu a avut nici macar o etapa de retard pe tot parcursul dezvoltarii sale. Dimpotriva. Mereu a fost cu un pas inainte. A vorbit repede, a mers repede, a invatat bine, si de pe la 4 ani a facut sport de performanta. Cu premii nationale si internationale.
Dans sportiv.
Adica efort fizic intens, coordonare perfecta, memorie extraordinara.
Nu mai zic ca e un barbat frumos. Bunaciune, cum se zice in termeni actuali.

Pe la 12 ani am fost trasa din corp si imbratisata de Isus Hristos.
N-am putut sa-mi explic in termeni rationali ce mi s-a intamplat, si nu am povestit nimanui. A ramas in mine, la fel de viu ca-n momentele alea.

Urma de-atunci in colo o perioada foarte grea in viata mea. Multi, multi ani de zile am trait un cosmar. Acea intalnire extra-corporala m-a tinut mereu puternica. Fusesem avertizata ca va urma ceva greu. Fusesem asigurata ca sufletul meu este in siguranta, si ca sunt iubita peste puterea mea de a intelege. N-am primit niciun sfat lumesc, cu exceptia indrumarii de a fi buna mereu, si de a zambi.

Cu zambetul pe buze am trecut prin toate.
Si n-o zic cu patima unui om care-si plange de mila, sau cu orgoliul cuiva care s-ar crede vreodata superior prin trairile sale.
„Eu sunt o dobitoaca. Tu esti un dobitoc” ramane o constanta.
Sunt cea mai iubita fiinta din Univers, si fac parte dintr-un intreg compus din individualitati iubite exact la fel. Sunt la fel de buna, si la fel de proasta ca oricine. Uneori mai buna, alteori mai proasta, in functie de constienta mea, insa acest „mai” nu se afla in puterea mea de intelegere. Nu-l pot cuantifica eu niciodata pe „mai”.
Pot, dar cand simt nevoia sa fac asta – ma insel.

Nu ma refer la cantitatea de informatii pe care le-am achizitionat, ca din acest punct de vedere, da, as putea face o comparatie pertinenta.
Nu ma refer nici la felul in care inteleg sa gestionez cantitatea de informatii cumulate de-a lungul anilor, ca si aici – as avea un anumit reper, o baza de comparatie.
Nu ma refer nici la culorile care ma compun, intre care as putea face o distinctie oarecare.

Ma refer la existenta mea per-total, cu toate ce ma compun. Cele pe care le inteleg, si cele pe care nu le inteleg. Sau nu le pot explica in limbaj formal.

Revenind la zambet.
L-am pastrat intact. Cu sfintenie. S-a inradacinat, ca un instinct cu drepturi depline. Nu doar pe fata, ci si in mine.
Nu inseamna ca zambesc ca idioata, zi-lumina, si noaptea-n somn.
Dar o fac des, si in interior si mai des. M-am antrenat sa gasesc motivele ce-l declanseaza natural.
Ca ele exista.
Numai ca depinde de felul in care ne-am obisnuit sa observam.
Daca ne-am obisnuit sa ne focusam doar pe „jumatatea goala a paharului” – slabe sanse sa gasim des motive de zambire. Ar fi si ridicol sa zambesti ca prostu-n cucuruz, cand totul in jurul tau pare sa se prabuseasca.
Asa cum ar fi si ridicol sa nu zambesti, cand vezi din prabusirea unei chestii – semintele unui nou mai bun, panorama unei simbioze magice intre elemente.

„Eu sunt o dobitoaca” – pentru mine nu suna a ceva care ma face mai mica sau mai proasta decat sunt, ci suna ca o eliberare de conditionarile unui Ego care multa vreme s-a cerut consolidat din iluzii.
Intr-o buna zi am inteles ca sunt mai mult decat pot cumula intr-o instanta cognitiva numita Ego, si mai putin decat are nevoie instanta sa afiseze in conditii de stres.
Sau mult mai mult, insa nu pe acel palier in care domneste un alt sub-mecanism parazit, numit Orgoliu.

Acest articol, desi incepe revoltator cu afirmatia „Eu sunt o dobitoaca” – am sa-l dedic campaniei „Dumnezeu nu este de vanzare”, si am sa-l inchin tuturor celor care astazi nu mai fiinteaza in trup, din familia, sau grupul de esente apropiate esentei mele.
Pe unii i-am cunoscut in trup, pe altii nu, insa ei exista in istoria mea personala, pe unii i-am iubit nespus, cu unii am avut sansa in trup sa-mi cer iertare pentru toate cate or fi fost, cu altii nu, unora am avut sansa sa le multumesc, altora nu, dar sufletul meu le trimite iubirea si recunostinta mea.

Maine este o zi importanta.
Se deschid cerurile, iar spiritele celor care nu mai sunt in trup – primesc bine-cuvantari.
Rugaciunile noastre de aici ajuta mai mult decat intelegem noi cu mintea rationala. Chiar ajuta.
Desi tindem sa-i ridicam la ranguri de sfinti pe cei care s-au dus dintre noi, si de multe ori ne rugam la spiritele lor in cumpenele noastre, sa stii ca fiecare spirit in parte beneficiaza, la randul sau,  imens, de pomenirea si rugaciunile noastre.
Cerurile se deschid maine, si cei care sunt in iad, sau ratacesc, pot fi salvati. Cei care fiinteaza printre Fiii Luminii primesc initieri in Lumina.

Ce am vrut sa exprim eu azi, dincolo de cuvinte?
Asta: Ca Dumnezeu exista, dincolo de concepte, dincolo de iluzii, dincolo de imagini create in imaginatie.
Dumnezeu exista, iar noi existam aici, acum, ca o manifestare a vointei Sale, pe mai multe planuri cuantice. Ceea ce vedem cu ochii nostri fizici aici si acum este unul dintre planuri, cel in care avem ocazia sa ne modelam trairea, s-o avansam.
Roaga-te pentru spiritul celor care s-au dus dintre noi, si aprinde o lumanare.
Roaga-te si pentru tine, multumeste, cere-ti iertare, iarta, cere ajutor sa poti ierta tot ce inca nu reusesti, fii recunoscator pentru viata ta.
Dumnezeu exista, Isus Hristos exista, si este in fiecare dintre noi, chiar daca unii simt asta mai clar, iar altii nu, unii vad, altii nu, unii inteleg, altii nu.

Dumnezeu sa-i aibe pe toti in Pacea Lui.


Glória in excélsis Deo
et in terra pax homínibus bonæ voluntátis.
Laudámus te,
benedícimus te,
adorámus te,
glorificámus te,
grátias ágimus tibi propter magnam glóriam tuam,
Dómine Deus, Rex cæléstis,
Deus Pater omnípotens.
Dómine Fili unigénite, Iesu Christe,
Dómine Deus, Agnus Dei, Fílius Patris,
qui tollis peccáta mundi, miserére nobis;
qui tollis peccáta mundi, súscipe deprecatiónem nostram.
Qui sedes ad déxteram Patris, miserére nobis.
Quóniam tu solus Sanctus, tu solus Dóminus, tu solus Altíssimus,
Iesu Christe, cum Sancto Spíritu: in glória Dei Patris.
Amen


vineri, 30 octombrie 2015

Vampiras. Pardon, binevoitor :)

“Vaaai ce frumoasa esti! Da’ de ce nu iti lasi parul desfacut?/ Ti-ar sta mai bine cu o culoare mai puternica pe buze..../ Ai fi super daca..../ Da’ de ce nu porti..../ Da’ la ce iti trebuie....”
“Esti un tip deosebit, da’ de ce nu ...../ si da’ de ce....../ Dar parca....”
“Imi place ce-ai gatit, da’ de ce nu ai facut sarmale? / Da’ de ce ai pus oregano?/ Da’ de ce n-ai pus cimbru?...../ Da’ e putin nesarat..../ Da’ de ce ai pus in farfurie patrata si nu rotunda?/ Da’ de ce ai pus in farfurie ovala, si nu patrata....”
“Felicitari pentru reusita! Da’ de ce ai zis aia si nu aia?/ De ce a fost roz si nu mov?/ Da’ parca era si mai reusita (reusita) daca era....”

Oameni binevoitori.

Fereasca sfantul sa-i zici vreunuia ca de fapt iti pune niste intrebari tembele, care nu au legatura cu tine, ci cu el.


Fereasca sfantul sa-i zici vreunuia ca tu n-ai nici o treaba cu framantarile lui, si ca pentru tine farfuria patrata este perfecta, la fel ca si farfuria rotunda, la fel ca cea ovala, insa azi ai ales una patrata, si e perfect asa, si ca pastele de azi n-au vrut sa fie sarmale (fir-ar), c-ai avut pofta de paste, si-ai gatit pentru tine. Ca ai chef sa-ti prinzi parul pentru ca pur si simplu ai chef, si ca in definitiv... nu prea i-ai cerut parerea, si ca daca tot a vrut s-o exprime – foarte bine, dar ca asta nu te obliga pe tine la nimic.
Ohhh, fereasca sfantul.
Ca atunci (tot tu) esti al naibii.

“Ia uite, domnule, ce Gica-contra e! Tu ii vrei binele, si el iti raspunde! Dupa ce ca arata ca dracu / se imbraca ca dracu / a gatit ca dracu / abia a reusit sa.... “

Ce tupeu ai, sa nu percutezi la aranjamentele lui (ei)! El, care e dispus sa te “aranjeze” din cap pana-n picioare, cu plan de evolutie pe etape, pana la sfarsitul vietii....

Il intrebi, cateodata, poate mai mult pentru el decat pentru tine personal, daca tot te vede frumos / bun / talentat /  – de ce ar mai schimba detalii.
Cum de ce? Asa! Ar fi mai bine!

Daca intri in mintea unuia, te asigur ca e convins ca este de o bunatate sora cu sfintenia. Ca sa nu mai zic – desteptaciune, intelepciune, etc...
Te asigur ca habar n-are ca emite conflictiv.
Este convins de bunatatea si dreptatea sa. Are mai multa dreptate decat oricine, de fapt este singurul care are dreptate, si are o datorie morala fata de toti cunoscutii sai – sa si-o expuna.

Tot Anthony de Mello (din care am citat in articolul precedent) expune fantastic o stare, in care ii plasez eu pe acesti minunati binevoitori adormiti:
Povesteste:
“Fiecare avem poziţia noastră, nu-i aşa? Şi ascultăm de pe acele poziţii.
„Henry, cât de mult te-ai schimbat! Erai atât de înalt - şi ai devenit atât de scund. Erai atât de bine făcut - şi ai devenit atât de slab. Erai atât de bălai - şi ai devenit atât de negricios. Ce ţi s-a întâmplat, Henry?"
Henry spune:
„Eu nu sunt Henry. Eu sunt John."
 „O, ţi-ai schimbat şi numele!"

Cam asa. Aceasta este radiografia. Cu nimic exagerata.
Omul are convingerile sale: putine, da’ incapatanate.

I s-a casunat ca-ti vrea binele, si, mai rau, e convins ca el trebuie sa imbunatateasca.
Si daca nu te lasi modelat, esti, clar, un om cu probleme.

Nu-i poti spune (adica poti, dar degeaba iti bati gura) ca tu esti in echilibru cu tine, si nu simti nevoia sa-ti schimbi ceva, sau nu simti nevoia sa faci ce-ti recomanda. Sau ce-ti programeaza efectiv. Sau ce-ti baga pe gat direct.
Clar, ai traume. Daca erai echilibrat, percutai la directivele sale.

Asa ca – il ignori. Ii zambesti, dai politicos din cap, si-ti vezi de ale tale.
Binevoitorul se va tine scai de tine sa-ti aranjeze viata, iar tu il vei face la un moment dat sa sufere enorm, sa te compatimeasca si mai enorm, sa filozofeze enorm – despre conditia precara a omului in univers, si despre probleme la care doar el are solutii, pacat ca unii nu-l asculta.

Sau, intri in jocul sau, legat fiind emotional de el, sau (de fapt) instabil emotional fiind in tine. Simtindu-te, pe zi ce trece, mai mic, si mai gresit. La toate exista un “dar”, un “dar de ce”, si un “totusi”.
Ai zice la un moment dat ca esti victima lui, insa.... te-nseli.
Nu esti nicio victima, esti suma complexelor tale, si atat.
Primesti exact ceea ce ceri la nivel subliminal. Atragi, nu ceri. Atragi in rezonanta.

Aceasta tipologie de vampiras energetic este foarte populara. Ii intalnesti peste tot, in toate categoriile de cercuri, indiferent de natura intereselor personale sau sociale.
Si poate chiar mai abili sunt cei care au preocupari filozofice ori spirituale.
Orgoliul spiritual este cel mai perfid si mai nataflet dintre orgolii, pentru ca este si negat, ascuns sub pres, mascat cu petice de “intelepciune”, “evolutie”, “cunoastere”.
Ei stiu mai bine. Ei sunt aproape ingeri. Ei sunt prea destepti pentru lumea asta. Ei sunt etaloane.

Ei sunt doar putin mai adormiti decat restul.
Toti suntem etaloane, pentru ca niciunul nu avem acces la informatii, decat prin prisma senzatiilor propriilor organe de simt, astfel incat tot ceea ce observ si judec eu – are ca etalon echipamentul meu personal.
Unii intelegem cat de putin intelegem, altii inca nu.
Cei care nu inteleg ca sablonul lor nu este unul general, si ca lumea exista si fara a fi reparata de ei – sunt vampirasii binevoitori. Fara ghilimele. In sinea lor, chiar sunt. Bine-voitori.
Nu sunt deloc constienti de toxicitatea lor, si n-ar accepta niciodata o asemenea idee.

Trecand peste bunele lor intentii, oamenii (din aceasta tipologie) sunt toxici.
Daca esti suficient de plapand incat sa le dai apa la moara, te vor vampiriza sistematic, se vor hrani cu micsorarea ta, cu critica “constructiva”, “reparatiile” si “retusurile” pe care ti le vor aplica, bine-voindu-ti rastalmacirea de tot. “Ar fi perfect daca...”, si mereu se gaseste ceva care nu-i chiar “perfect”, dar noroc in ei, ca te-aranjeaza.
Iar tu ajungi dependent de “reparatii”, convins ca nu esti suficient niciodata. Nu de unul singur. Iti hranesti un program de neputinta. De insuficienta. De micime.

Retine: Nu esti victima lui.
Daca vreodata iti dai seama ca relatia cu el (ea) te seaca de energia (si-asa putina) pe care o ai, daca vreodata concluzionezi ca te face sa te simti intotdeauna imperfect si vinovat de ceva – sa stii ca toate astea se gasesc in tine, daca nu ar fi el (ea), ar fi altul (alta), si altul (alta).... pentru ca tu, in subconstientul tau ai un tipar dizarmonios, un pattern virusat, care atrage subliminal exact acele persoane si/sau intamplari ce-l compun.

Da, este indicat si sanatos sa te debarasezi de astfel de prezente. Este un prim pas spre echilibrul tau. Insa nu e unicul, si nu e cel mai important.

Cel mai important este sa te observi pe tine.
Sa-ti intelegi mecanismele interioare care duc la situatiile neplacute din viata ta. Sa te impaci cu tine. Cu partile din tine care se cer criticate, micsorate. Sa le dai Pace. Adica sa le impaci.

Si... sa stii ca exista capcane.
Un tipar gata-format in subconstient este mai puternic decat vointa constienta, prin simplul fapt ca este un mecanism de cognitie. Adica prin el, prin datele care il compun – tu judeci constient.
Astfel ca – uneori vrei sa te rupi de vampiras, dar cand sa spui “Pa” – te loveste la radacina. Te face sa crezi ca esti rau (rea), nerecunoscator, absurd, incorect.

Aici e ca o vama: o treci, sau n-o treci. E o chestie de putere.

Daca ai trecut vama, te plasezi deja intr-o zona de recuperare. Deja odata – nu ai depins de aprobarea cuiva. Mai mult, ai facut ceva bun pentru tine, in ciuda reprosurilor si criticilor cuiva. Binele tau a fost – cel putin odata – independent, asumat.

Da, stiu, el (ea) spune ca esti un om rau, sau un om prost, sau un om slab, sau un om ..... (aseaza tu cuvantul care te raneste cel mai tare).
Iar tu, ai supravietuit calificativelor sale. Felicitari!

Priveste in tine de-acum. Observa-te.
Nu incerca sa te schimbi. Incearca doar sa te intelegi. Sa te cunosti. Sa te poti accepta exact asa cum esti.
Chiar nu e nimic gresit in nimic din ce te compune.
Daca renunti la etichete, poti intelege cu timpul – ca tot ce ti se pare rau – are valente infinite, are polaritati, iar tu te poti folosi constructiv de absolut tot ce te compune.
(Evident, daca in tine exista sentimente extreme - ura, dorinta de a ucide, fizic, nevoia de a face rau, compulsiv – atunci ar fi indicat sa consulti un doctor)
Cu exceptia cazurilor de patologie, orice trasatura a ta – este una buna. Nu trebuie decat sa intelegi asta. Ca orice pe lumea asta are un pol bun si un pol rau, o parte buna si o parte rea, un aspect pozitiv si unul negativ. Insa este fix alegerea ta sa le manifesti intr-un fel sau altul.

Sa stii ca nu-i asa de greu cum pare.
E doar o chestie de deschidere. Catre tine, de data asta.
Atunci cand reusesti sa te poti place suficient pe tine insuti – devii stapan pe propriul destin. Si, in ciuda aparentelor, poti face mult mai multe fapte bune, altruiste.
Pentru ca tu – in tine – ai tot mai putine conflicte.

Si sa stii ca cu cat esti mai impacat in tine cu tine – vei inceta sa atragi binevoitorii vampirasi. Nu mai reprezinti profilul de interes pentru acest gen. Pe de alta parte, subconstientul tau nu mai rezoneaza pe fregventa asta. Nu-i vei mai atrage in viata ta. Ei poate iti vor mai traversa intamplarile, insa tu nu-i vei mai observa, obiectele focusarilor tale vor fi altele.

Sa mai stii – ca niciodata nu vei fi aprobat sau placut de toata lumea.
Fiecare te va privi mereu de la dimensiunea sa, cu reperele sale. Si este cat se poate de normal sa fie asa.
Sa zicem ca ai fi pe gustul unui ... criminal.
Te-ar flata?
Sau pe gustul unui om lipsit de scrupule. Sau pe gustul unui ..... spune tu un cuvant care ti se pare oribil.

Si-acum fa (inca) un exercitiu de logica pentru tine: Spune cea mai oribila trasatura a ta, si gaseste-i valenta pozitiva. Asa cum esti dispus sa gasesti pentru altii.
Fa-o pentru tine.
In loc sa te demontezi, foloseste ce ai, construieste.



miercuri, 28 octombrie 2015

A nu te opune

Am scris despre echilibru, dar cu titlul “Rautate”.
Am amintit despre actele de rautate, afirmand ca in mare parte sunt inconstiente, sau neasumate. Spuneam ca nu am vazut pana acum om rau care sa nu se victimizeze, asa cum nu am vazut nici victima care sa nu comita acte imbecile, de rautate.


Si multi au reactionat.
Unii au fost revoltati de afirmatia mea cu privire la inconstienta actelor de rautate. Unii au fost jigniti de conceptul cercului vicios “victima – agresor”. Unii au tinut sa ma corecteze, scriind multe randuri cu ce trebuia mai degraba sa exprim. Unii au fost atat de enervati, incat au simtit nevoia sa ma conteste pe mine, insa intr-un fel cotit, cu dublu sens, sa nu trebuiasca sa isi asume un dialog fix pe ce lanseaza, ci doar sa impunga. Unul s-a trezit sa-si faca un cont pe google special pentru a-mi comenta ce-l doare pe el de mult, fara legatura cu articolul scris, insa strans legat de titlul articolului, la care a percutat in raport cu proiectiile personale. Sub protectia falsei identitati.
Unii mi-au comentat public (cu identitate sau anonim), altii mi-au scris in privat, pe chat sau pe e-mail.

M-am bucurat enorm.
Iata un articol care a rezonat suficient in impuls, asa incat sa trezeasca “ceva”-ul cu care unii se afla in conflict.
Multumesc pentru inspiratie, multumesc!

Reactivitatea oamenilor m-a condus fix in acest punct cu contemplarea: la ACCEPTARE.
Sau, mai degraba la A NU TE OPUNE.

Stii, Lucifer (sau Lux) – in lumea de dincolo este denumit “Cel care se impotriveste”.
Sunt doi intr-unul, de fapt: Shai Tan (maleficul), si Lux.

Si revin cu afirmatii revoltatoare: Foarte multi oameni buni se opun. Ba chiar lupta. In principiu, cu “raul”. Unde “raul” are diverse chipuri, in functie de proiectiile fiecaruia.
Tipare. Etichete. Pozitii.
Opozitia este in mare parte una ideatica. Adica reactionam la idei, nu la fapte in sine. Mare procent din conflictele noastre sunt de fapt unele de paradigma. N-au legatura, de foarte multe ori - cu noi insine, sau cu fapte concrete. Ne opunem ideii. Ne identificam cu idei, si avem reactii, chiar daca ele (ideile) nu au nici cea mai mica legatura cu ceva concret, palpabil.
Si luptam.
Cu boli, cu nedreptati, cu oameni rai, cu draci, cu laci.
In cea mai mare parte – cu simple idei.

Adica ne pozitionam in opozitie. In raport cu tot ce contrazice o convingere personala.
Sau o dorinta personala.
(Dorinta, pisichera.... am sa scriu si despre ea.)
Si viata unora este un mare camp de lupta. Se lupta: ei cu ei, ei cu altii, ei cu idei, ei cu intamplari, ei cu orice.

Conflict. Disociere. Separare.

Plus contra minus, minus contra plus. Niciodata pace.
Desi, cei mai prolifici luptatori – propovaduiesc... Pacea!

Mi-a fost dat sa vad multe ineptii. Unii ajung pana la contorsionari fantasmagorice, sa-si dezintegreze, auzi, sa-si dezintegreze energia gandului negativ, si alte minunatii, care mai de care mai deochiate, mai non-sens, atat din punct de vedere conceptual, cat si ca tablou general de atitudine.

Atasamentul fata de Bine este la fel de nociv ca orice alt atasament. Ajungi sa gandesti, sa spui, si sa faci cele mai absurde chestii, opunandu-te la tot ce-ti ameninta integritatea propriilor concepte.
In consecinta, te manifesti dizarmonios, lipsit de echilibru, insa asta iti scapa, nu esti constient de tine, esti focusat pe atasamentul tau, ai nevoie sa-ti hranesti conceptele, sa nu cumva sa flamanzeasca, saracutele, sa nu slabeasca, sa nu dea cumva in rahitism.... ideatic.

Esti un om bun care comite acte de rautate. Sau emite ganduri rautacioase.
Esti un om bun care hraneste demoni.
Desigur, habar n-ai.

Dar “cel care se impotriveste” – este insusi Lucifer, si doar el.
Enitatile de Lumina ACCEPTA PLANUL LUI UNU – DUMNEZEU. Nu-l contesta, nu-l comenteaza, nu-l chestioneaza, nu-l critica, nu pretind a-L intelege cu desavarsire, nu pretind a-L cunoaste in totalitate, insa IL iubesc neconditionat, fiind in rezonanta perfecta cu EL, fiintand in EL.

Entitatile de Lumina exista in smerenie totala.

Unde smerenia nu este tradusa similar cu interpretarea dogmatica din zilele noastre, si nu poate fi cuantificata in capete plecate, desi esentele isi pleaca mereu capetele in fata durerilor noastre, nejudecandu-ne cu limbi de foc, desi le au, constiente fiind (imens deasupra capacitatii noastre de a constientiza) de micimea intelegerii fiecaruia.

Smerenia in spirit este data de intelegere.
De aceea, multi dintre noi nu o avem, desi nu ezitam sa facem parada cu ea (smerenia), imitand ca niste maimute gestica fizica, in timp ce perpetuam in structurile noastre subtile – conflicte.

Intelegerea nu este similara cu procesul intelectualizarii, desi acesta ar fi un bun punct de plecare.
Odata inradacinata si acceptata ideea ca de fapt intelegem foarte putin din tot ce ne inconjoara, din noi insine, pentru ca perceptia noastra are niste filtre, pentru ca insasi senzatia este data de particularitatile organului de perceptie, nicidecum de cele ale obiectului sau subiectului in sine – incepe sa se contureze oarecum smerenia, asa cum este ea, nu asa cum o conceptualizam multi.

Omul smerit nu este neaparat unul tamp, cu privirea plecata, si coloana indoita de servilism frivol :)
Omul smerit nu are genunchii juliti.
Omul smerit nu este acela care mocneste in sine.
Omul smerit nu este acela care renunta. Nu asa cum inteleg majoritatea renuntarea. Calea renuntarii este cea mai perfida dintre toate. Te legi de obiectul sau subiectul renuntarii tale, te legi cu lanturi otelite. Un guru spunea: De cate ori vine la mine o prostituata – nu vorbeste decat despre Dumnezeu, de cate ori vine la mine un preot, nu vorbeste decat despre sex.

Omul smerit este acela care NU SE OPUNE.
Pentru ca intelege mai mult.
Cand te impotrivesti la ceva, esti legat de acel ceva. Ii dai putere. In raport cu energia consumata pentru a te impotrivi.

Anthony De Mello spune intr-o conferinta (citez din memorie):
“Inainte de iluminare, eram deprimat, dupa iluminare sunt tot deprimat. Insa nu mai simt nevoia sa-mi contest sentimentele. Nu ma mai identific cu acestea”

Tot el spune ca necazul cu oamenii este ca sunt ocupati sa repare lucruri pe care nici macar nu le inteleg. Si ca niciodata nu ne da prin cap ca lucrurile, de fapt, nu au nevoie sa fie reparate
Aceasta este iluminarea.
Lucrurile trebuie intelese. Daca tu le-ai intelege, ele s-ar schimba.
Zice:
“Vrei sa schimbi lumea? Ce-ar fi sa incepi cu tine? Dar cum o poti face? Prin observare. Prin intelegere. Fara interventie sau judecata din partea ta. Pentru ca ceea ce judeci, nu poti intelege.”

Constienta. Trezire.

Acestea incep cu acceptarea. Care incepe cu A NU TE OPUNE.

Anthony De Mello. Un iluminat.

Zice:
“Voi scrie o carte intr-o zi, iar titlul va fi “Eu sunt un dobitoc, tu esti un dobitoc”.
Acesta este cel mai eliberator, cel mai minunat lucru din lume – cand recunosti in mod deschis ca esti un dobitoc. Este fantastic. Cand oamenii imi spun ca fac greseli, eu ii intreb:
“Ce te poti astepta de la un dobitoc?”.
Cati oameni cunosti care sa nu fie influentati de lauda sau de dojana?
Daca va veti permite vreodata sa va simtiti bine atunci cand oamenii va vor spune ca sunteti OK, inseamna ca va pregatiti pe voi insiva pentru a va simti prost atunci cand va spun ca nu sunteti buni. Atat timp cat traiesti pentru a indeplini, sau a confirma niste asteptari, a cuadra cu niste etichete, concepte, ar fi bine sa ai grija ce porti, cum te piepteni, pe scurt, sa fii la inaltimea tuturor afurisitelor de asteptari.
Si asta - numesti tu a fi uman?
(...) Asta vei descoperi, cand vei privi atent spre tine insuti! Vei fi ingrozit! Realitatea este ca tu nu esti nici OK, nici ne-OK, tu esti tu.
Tu poti doar corespunde starii, tendintei, sau modei actuale. Oare asta inseamna ca ai devenit OK? De asta depinde OK-ul tau? Depinde de ce spun oamenii despre tine, sau despre ceva?
Isus Hristos trebuie sa fi fost destul de ne-OK, avand in vedere standardele din vremea Lui.
Tu nu esti OK, si nu esti nici ne-OK, tu esti TU. Atat. Se aplica la tot ce te-nconjoara.
Daca trei sau patru dintre voi vor face aceasta descoperire, pe parcursul acestor zile pe care le petrecem impreuna, vai, ce lucru minunat ar fi! Extraordinar! Aceste descoperiri va vor schimba! Nu va trebui sa faceti nici cel mai mic efort, credeti-ma. Doar sa eliminati toate chestiile OK, si pe cele ne-OK; sa eliminati toate judecatile, si sa va multumiti sa observati, pur si simplu sa priviti. Veti face mari descoperiri.
Asta imi aminteste de un tip de la Londra, dupa razboi. Omul sta cu un pachet invelit in hartie maro, pe genunchi; este un obiect mare, greu. Controlorul din autobuz vine si-l intreaba: “Ce ai acolo pe genunchi?” Si omul zice: “Am o bomba neexplodata. Am dezgropat-o din gradina, si o duc la sectia de politie." Soferul spune: “Doar nu vrei s-o cari pe genunchi. Pune-o sub scaun.”
Psihologia si spiritualitatea (asa cum o intelegem in mod curent) iti muta bomba de pe genunchi, sub scaunul pe care sezi.
Ele nu-ti rezolva cu adevarat problemele.
Iti inlocuiesc problemele cu alte probleme.
Ti-a trecut vreodata asta prin minte?
Ai avut o problema, acum o schimbi cu o alta. Intotdeauna va fi asa, pana cand rezolvam problema numita “tu insuti”.
(...) Ce este acest lucru pe care il numesc SINE?
Vreti sa spuneti ca ati inteles astronomia, si gaurile negre, si quasarii, si ca ati inteles stiinta calculatoarelor, dar nu stiti cine sunteti voi? Voi sunteti inca adormiti. Esti un om de stiinta care doarme. Vrei sa spui ca ai inteles ce este Isus Hristos, si nu stii cine esti tu?!
De unde stii ca L-ai inteles pe Hristos?
Cine este persoana care Il intelege?
Aflati asta mai intai.
Acesta este fundamentul tuturor lucrurilor, nu-i asa?
(...) Voi mă ascultaţi, dar oare nu mai auziţi şi alte zgomote în afară de sunetul vocii mele, în timp ce mă ascultaţi? Sunteţi conştienţi de reacţiile voastre, în timp ce mă ascultaţi pe mine?
Dacă nu sunteţi, veţi fi supuşi la spălarea creierului.
Ori veţi fi influenţaţi de forţe din interiorul vostru, de care nu sunteţi câtuşi de puţin conştienţi. Şi, chiar dacă sunteţi conştienţi de cum reacţionaţi faţă de mine, vă daţi oare seama, în acelaşi timp, de unde vine reacţia?
Poate că nu mă ascultaţi deloc; poate că mă ascultă tatăl vostru. Credeţi că aşa ceva e posibil? Bineînţeles că este. În grupul meu de terapie dau mereu peste oameni care nu sunt deloc prezenţi acolo. Tăticul lor, mămica lor sunt prezenţi -dar în nici un caz, ei. Ei n-au fost niciodată acolo. „Eu trăiesc acum - dar nu eu, ci tatăl meu trăieşte în mine." Ei bine, acest lucru este perfect adevărat, absolut adevărat.
Aş putea să vă descompun, bucăţică cu bucăţică, şi apoi să vă întreb: „Spuneţi-mi, această afirmaţie de la cine vine - de la tata, mama, bunica, bunicul, de la cine?" Cine trăieşte în tine?
Este destul de înfricoşător, când ajungi să înţelegi acest lucru. Crezi că eşti liber, dar probabil că nu există în tine gest, gând, atitudine, credinţă, care să nu vină de la altcineva.
Nu-i aşa că e îngrozitor?
Şi tu nici nu-ţi dai seama. Este vorba despre o existenţă mecanică imprimată în tine. Ai sentimente destul de intense în legătură cu anumite lucruri şi crezi că e vorba de propriile tale convingeri - dar chiar eşti sigur că este aşa? Îţi va trebui multă conştientă să înţelegi că poate ceea ce tu numeşti „eu" este, pur şi simplu, un conglomerat din experienţele tale trecute, din condiţionarea şi programarea ta.
Este dureros!
De fapt, când începi să te trezeşti, trăieşti o durere intensă. Este dureros să vezi cum îţi sunt distruse iluziile. Tot ce ai crezut tu că ai construit, se prăbuşeşte - şi asta este dureros.
Asta este căinţa; asta este trezirea.”

Imi place ideea cartii. Si pe mine ma intreaba multa lume cand am de gand sa scriu o carte. Am tot raspuns ca voi scrie una, cu siguranta, in momentul in care voi gasi resursele necesare pentru a scrie ceva valoros, atunci cand voi avea de impartasit o esenta, pentru care sa folosesc mai multe cuvinte decat pentru un simplu articol.
Acum cred ca am gasit.
As putea scrie o carte care sa se numeasca “Eu sunt o dobitoaca”