sâmbătă, 27 iunie 2015

"Am murit si m-am descoperit pe mine insami". Anita Moorjani - Intelegerea

„Sinele infinit şi energia universală


În timpul experienţei mele în apropierea morţii m-am simţit conectată cu întregul Univers şi cu tot ceea ce conţine acesta. Am înţeles atunci că întregul cosmos este viu, dinamic şi conştient. De aceea, fiecare gând, fiecare emoţie şi fiecare acţiune a mea cât timp mă manifest în corpul meu fizic influenţează această Totalitate. În acea lume a Unităţii, întregul Univers mi s-a părut a fi o simplă extensie a mea.


Această realizare mi-a schimbat dramatic perspectiva asupra vieţii. Cu această ocazie, am înţeles că noi ne cocreăm lumea şi viaţa prin emoţiile, gândurile şi acţiunile noastre.

Limbajul uman nu este adecvat pentru a descrie o realitate care nu poate fi experimentată cu ajutorul celor cinci simţuri fizice. De aceea, îmi vine greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie tot ce am înţeles în timpul acelei experienţe. Voi încerca totuşi să fac acest lucru în cadrul capitolului de faţă, împărtăşindu-ţi cât de clar pot ce cred eu despre această lume, despre rolul nostru în ea şi despre cum poate fi schimbată ea în bine.

Mai întâi de toate, este important să înţelegi că experienţa mea în apropierea morţii nu poate fi comparată cu niciun alt eveniment pe care l-am trăit vreodată. Spre exemplu, ea nu a avut un început și un sfârşit ferm delimitate. A fost mai degrabă o uşă care odată deschisă, nu s-a mai închis niciodată, declanşând un proces continuu de dilatare a înţelegerii mele şi noi posibilităţi care nu se epuizează niciodată.

Aşa cum spuneam, cuvintele nu pot descrie corect această experienţă. De aceea, scopul capitolului de faţă este mai degrabă de a trezi în tine anumite emoţii. Chiar şi după ce voi termina de scris acest capitol, înţelegerea mea va continua să se amplifice şi să se dilate, conducându-mă spre noi profunzimi. De aceea, cuvintele mele nu trebuie luate la modul literal şi nu trebuie considerate un adevăr suprem, căci această atitudine nu conduce decât la stagnare şi la cramponarea de vechile ideologii.

La ora actuală, eu ştiu că toate lucrurile de care am nevoie se află deja în interiorul meu, fiindu-mi complet accesibile atâta vreme cât mă deschid în faţa adevărului meu lăuntric. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine.



Înainte de experienţa în apropierea morţii credeam, probabil datorită culturii în care am crescut, că scopul suprem al vieţii este atingerea stării de nirvana, adică evoluţia spirituală până la ieşirea din ciclul renaşterii şi al morţii, astfel încât să nu mai fim nevoiţi să ne încarnăm în dimensiunea fizică.

Probabil că dacă aş fi crescut în cultura occidentală, aş fi crezut că scopul suprem al vieţii este să ajung în rai. De altfel, acesta este un scop destul de comun în toate culturile: acela de a trăi în aşa fel încât să îţi asiguri o viaţă cât mai perfectă în lumea de dincolo.

După experienţa în apropierea morţii am început să văd diferit lucrurile. Deşi acum ştiu sigur că îmi voi continua viaţa într-un plan diferit şi nu mă mai tem de moartea fizică, mi-am pierdut orice dorinţă de a mă afla într-un alt loc decât cel în care mă aflu în momentul de faţă. În mod interesant, această atitudine m-a făcut să devin mai centrată şi mai focalizată asupra realizării perfecţiunii vieţii în momentul prezent decât asupra lumii de dincolo.

Unul din motivele pentru care în mine s-a produs această transformare a fost acela că experienţa în apropierea morţii nu mi-a confirmat viziunea asupra reîncarnării în forma sa convenţională, de progresie a unor vieţi liniare succesive.

Am înţeles atunci că timpul nu evoluează într-o manieră liniară decât dacă îl privim prin filtrul corpului nostru fizic şi al minţii noastre terestre. Atunci când nu mai suntem limitaţi de simţurile noastre fizice, toate momentele ne apar în simultaneitate. De aceea, am ajuns la concluzia că ideea de reîncarnare nu este decât o interpretare dată de intelectul nostru pentru a putea înţelege aceste existenţe care se petrec simultan.



Noi gândim din perspectiva „trecerii timpului“, dar în timpul experienţei mele în apropierea morţii am simţit că timpul pur şi simplu există, iar noi ne deplasăm în interiorul lui. Cu alte cuvinte, nu numai că toate momentele temporale există în simultaneitate, dar în lumea de dincolo noi ne putem deplasa în timp mai rapid, mai lent sau chiar într-un sens invers.

În planul fizic, noi suntem limitaţi de organele noastre senzoriale. Ochii noştri nu pot vedea decât ceea ce se află în faţa lor în momentul de faţă. În mod similar, urechile noastre nu pot auzi decât sunetele din momentul prezent.

Mintea însăşi nu poate exista decât într-un moment sau altul, unind apoi aceste momente într-un şirag liniar.

Atunci când ieşim din corpul fizic, noi circumscriem întregul timp şi întregul spaţiu cu conştiinţa noastră, percepându-le direct cu aceasta, nu cu ajutorul văzului, auzului, mirosului, gustului sau atingerii. Cu alte cuvinte, devenim conştiinţă pură.

Aceasta a fost starea pe care am experimentat-o în timpul experienţei mele în apropierea morţii. Am fost conştientă atunci de prezenţa fratelui meu într-un avion aflat la mii de mile distanţă, dar şi de conversaţiile pe care le purtau membrii familiei mele cu medicii de-a lungul coridorului sau în alte saloane ale spitalului. Am înţeles numeroase aspecte ale vieţii mele viitoare, în cazul în care luam decizia de a mă întoarce pe pământ, dar şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu luam această decizie.



Aceste experienţe mi-au dovedit că timpul, spaţiul şi materia solidă nu există întotdeauna aşa cum le considerăm noi. În timpul experienţei mele în apropierea morţii am constatat că mă puteam focaliza asupra oricărui moment temporal pe care doream să îl accesez.

De aceea, am ajuns să cred că oamenii care au acces la crâmpeie din ceea ce consideră a fi „vieţile lor anterioare“ au în realitate acces la alte existenţe ale lor, paralele sau simultane, căci întregul timp există în simultaneitate.

În plus, datorită faptului că suntem cu toţii interconectaţi, este posibil să accedem la o stare de conştiinţă în care să putem sesiza inclusiv crâmpeie din realitatea altor oameni, pătrunzând cu conştiinţa noastră în aceasta ca şi cum am avea acces la nişte simple amintiri.



Această perspectivă nouă m-a făcut să mă întreb care este adevăratul scop al vieţii, dacă reîncarnarea şi timpul nu există aşa cum am fost educaţi să credem. Nu cumva celelalte obiective spirituale sunt interpretate la fel de greşit? Nu cumva raiul sau nirvana se află deja aici, în această expresie fizică, şi nu în lumea de dincolo?

Concluzia (intuitivă) la care am ajuns este că noi optăm pentru a ne încarna într-un corp fizic pentru a manifesta iubirea, pasiunea şi celelalte emoţii umane care nu ne sunt accesibile în forma lor separată în starea de conştiinţă pură şi de Unitate absolută.

Poate că viaţa pe această planetă ne oferă marea şansă de a trăi o viaţă pe care ne-am dorit-o dintotdeauna…

Dintr-odată, întreaga perspectivă se schimbă. Poate că noi nu ne aflăm aici pentru a învăţa şi pentru a acumula experienţe de dragul vieţii de apoi. Sinceră să fiu, nu ştiu la ce ne-ar folosi aceste experienţe în acea lume de dincolo. De aceea, eu cred că ne aflăm aici pentru a experimenta direct acest Univers fizic şi pentru a-l ajuta să evolueze împreună cu propria noastră viaţă. Eu însămi am luat cu adevărat decizia de a mă întoarce în această lume numai atunci când am realizat că aceasta este cea mai dezirabilă stare pe care mi-o pot oferi în momentul de faţă.



Nimeni nu trebuie să aştepte moartea pentru a experimenta nirvana.

Adevărata noastră măreţie sublimă există aici şi acum!



Motivul pentru care oamenii se simt atât de vulnerabili şi de speriaţi de acest subiect este că îşi creează o imagine a lumii de dincolo şi a zeilor lor din perspectiva ideilor lor umane limitate. Ei atribuie acestor concepte proprietăţile fizice şi valorile efemere pe care le cunosc, de genul fricii, pedepsei, judecăţii şi karma-ei.

În final, ei îşi proiectează întreaga putere colosală asupra propriilor lor creaţii.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că întregul timp şi toate experienţele posibile există în momentul prezent, iar noi nu facem decât să ne deplasăm prin acesta cât timp ne aflăm în lumea fizică, înseamnă că nu avem de ce să ne temem. Este inutil să trăim în anxietatea provocată de ceea ce ar putea urma în viaţa noastră. Tot ce trebuie să facem este să recunoaştem energia din care facem deja parte integrantă şi să fim iubire în toate aspectele vieţii noastre.



Din păcate, noi căutăm răspunsurile oriunde în afara noastră: în religie, în medicină, în studiile ştiinţifice, în cărţi şi în alţi oameni. Suntem convinşi că adevărul se află undeva acolo şi că nu l-am găsit încă. În realitate, noi nu facem decât să ne rătăcim astfel din ce în ce mai mult de propria noastră esenţă, îndepărtându-ne astfel de ceea ce suntem cu adevărat.



Întregul Univers există deja în interiorul nostru. Toate răspunsurile pe care le caut eu se află în interiorul meu, la fel cum toate răspunsurile pe care le cauţi tu se află în interiorul tău. Tot ceea ce se întâmplă în lumea exterioară are drept unic scop declanşarea acestui proces de dilatare a conştiinţei noastre, care să ne permită să ne redescoperim pe noi înşine.

În locul expresiilor sine superior, suflet sau spirit, eu prefer termenul de sine infinit, pe care îl definesc ca acea parte din mine care a rămas conştientă în timpul experienţei mele în apropierea morţii, când am încetat să mă mai identific cu corpul meu fizic şi care mi-a permis să mă simt una cu tot ceea ce există.

Am fuzionat atunci cu conştiinţa pură ca o fiinţă de o măreţie infinită, care înţelegea perfect de ce se afla în acest corp şi în această viaţă, în acest moment anume din timp. Aceeaşi parte din fiinţa mea înţelegea că iluzia separării este creată de identificarea prea puternică cu lumea exterioară.



Sincronicităţile şi percepţiile extrasenzoriale se datorează faptului că suntem Una cu întreaga creaţie. Dacă mai mulţi oameni ar deveni conştienţi de acest lucru, aceste fenomene s-ar petrece mult mai frecvent.

Cu alte cuvinte, noi nu suntem una cu corpul, rasa şi convingerile noastre. Adevăratul nostru sine este infinit şi atotputernic, fiind o entitate completă şi desăvârşită care nu poate suferi vreodată. Eul nostru infinit conţine deja în sine toate resursele de care avem nevoie pentru a naviga prin această viaţă, căci noi suntem Una cu energia universală. De fapt, suntem chiar energia universală.

În timpul experienţei mele în apropierea morţii nu mai exista nimic exterior conştiinţei mele dilatate, căci eu eram una cu totalitatea energiei universale. Mă simţeam ca şi cum aş fi circumscris întreaga creaţie. În acea stare luciditatea mea era absolută şi totul mi-a devenit cunoscut. Am devenit una cu totul şi totul a devenit una cu mine.



Această realizare îmi permite să continui să interacţionez inclusiv la ora actuală cu lumea fizică cu aceeaşi iubire, putere şi curaj.



Ca să explic acest lucru dintr-o perspectivă diferită, aş putea înlocui expresia energie universală cu prana, chi sau ki. Aceste cuvinte înseamnă „energia sau forţa vieţii“ în dialectul mandarin, în cel hindus şi în limba japoneză. Acesta este chi-ul din Tai Chi şi din Chi Gong, sau ki-ul din Reiki.

Pe scurt, este însăşi Sursa vieţii şi orice creatură vie îşi datorează existenţa acestei energii. De fapt, ea umple întregul Univers şi este inseparabilă de acesta.



Chi-ul nu judecă şi nu discriminează. El curge în egală măsură prin noi, indiferent dacă suntem un guru iluminat sau o creatură marină.

Este util să reflectăm la acest lucru, căci dacă descriem această energie printr-un alt cuvânt – cum ar fi Sursă sau Dumnezeu – este dificil să nu ne identificăm cu preconcepţia noastră legată de aceste concepte.

Aceşti termeni înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, şi par să dea o formă finită infinităţii.



Oamenii au aşteptări diferite legate de aceste etichete, care îi menţin blocaţi în dualitate, astfel încât ei ajung să privească această energie ca pe ceva diferit de ei înşişi.

În realitate, energia universală este nelimitată şi lipsită de formă, la fel ca şi conştiinţa noastră pură, şi numai dacă o privim astfel putem deveni cu adevărat una cu ea, făcând astfel loc în viaţa noastră vindecării, magiei şi miracolelor.



În timpul experienţei mele în apropierea morţii am simţit dincolo de orice îndoială că noi suntem cu toţii conectaţi cu această energie universală, fiind Una cu ea. Cu alte cuvinte, această forţă magică şi sublimă a vieţii curge prin fiecare celulă a corpului nostru.

Ea nu reprezintă o entitate exterioară nouă, ci o stare existenţială, un fenomen intern. Într-un fel, putem spune că ea se află în egală măsură în interiorul şi în exteriorul nostru, fără nicio diferenţiere.

Nu contează cărei rase, cărei religii, cărei culturi şi cărui sistem de convingeri îi aparţinem. Noi suntem conectaţi cu ea pentru simplul motiv că existăm.

De fapt, chiar suntem acest curent universal.

De aceea, nu trebuie să facem, să devenim sau să dovedim ceva anume pentru a avea acces la el.

Suntem cu toţii fiinţe măreţe şi atotputernice şi avem cu toţii acces la această energie universală, pentru simplul motiv că suntem una cu ea.



***



Permisiunea de a fi tu însuţi



Ştiu că am mai spus acest lucru, dar simt nevoia să îl repet: la ora actuală îmi trăiesc viaţa pe un fundal al fericirii, nu al fricii. Aceasta este singura diferenţă între cea care am fost înainte de experienţa în apropierea morţii şi cea care am devenit în urma acesteia.

Înainte nu făceam altceva decât să evit durerea şi să le fac pe plac celorlalţi. Eram prinsă în capcana cercului vicios al acţiunii, căutării şi realizării, dar eu eram ultima persoană din lume de care ţineam cont.



Viaţa mea era condusă de teamă – teama de a nu le displace celorlalţi, de a nu avea vreun eşec, de a nu fi egoistă şi de a nu fi suficient de bună.

În mintea mea era convinsă că nu mă ridicam niciodată la înălţimea acestor aşteptări.

În urma experienţei mele în apropierea morţii nu mai consider că mă aflu aici pentru a realiza ceva, ci doar pentru a fi eu însămi. De aceea, tot ceea ce fac acum se naşte din iubire. Nu-mi mai fac griji legate de corectitudinea acţiunilor mele sau de respectarea regulilor şi doctrinelor în care cred ceilalţi oameni. Îmi urmez inima şi am convingerea că nu pot greşi atât timp cât fac acest lucru. În mod paradoxal, oamenii din jurul meu sunt mult mai încântaţi de mine decât în trecut, pentru simplul motiv că sunt mult mai fericită acum, iar fericirea este contagioasă!



Această stare de spirit are un impact copleşitor inclusiv asupra stării mele de sănătate. De vreme ce mă consider o fiinţă infinită, corpul meu are singur grijă de el însuşi, căci el nu este decât o reflexie a sufletului meu. Iubirea necondiţionată de sine îmi amplifică enorm energia, iar universul îmi răspunde cu bunătate.

Lumea exterioară oglindeşte întotdeauna ceea ce simţim faţă de noi înşine.

Prin renunţarea la judecăţile critice faţă de sine, noi îi permitem lumii noastre exterioare să se transforme. Invers, văzând transformările produse în aceasta, căpătăm o încredere din ce în ce mai mare în acest proces. Cu cât încrederea noastră în sine se amplifică, cu atât mai pregătiţi ne simţim să renunţăm la încercarea de a controla rezultatul final.

Nu mai aderăm în mod dogmatic la convingerile celorlalţi oameni şi renunţăm la propriile noastre convingeri care nu ne mai slujesc, lăsându-ne duşi de val (de fluxul energiei universale). În acest fel, reflectăm din ce în ce mai plenar esenţa noastră reală.



Până la experienţa în preajma morţii căutam întotdeauna direcţii în lumea exterioară. De pildă, îmi doream aprobarea şefilor sau a semenilor mei, ori apelam la aceştia în căutarea diferitor răspunsuri. Ţineam cont de opiniile, sfaturile, învăţăturile şi legile lor, indiferent dacă acestea corespundeau sau nu aspiraţiilor mele lăuntrice. De multe ori, le aplicam pur şi simplu din teamă, căci nu ştiam dacă au dreptate sau nu şi dacă nu cumva deţin informaţii pe care eu nu le aveam.



În timpul experienţei în apropierea morţii mi s-a revelat că acest proces de ascultare continuă a vocilor exterioare m-a împiedicat să îmi ascult propria voce interioară şi astfel m-a determinat să mă rătăcesc. Atunci când acţionezi „pentru orice eventualitate“, înseamnă că acţionezi din teamă.

De aceea, la ora actuală nu mai ţin cont de nicio metodologie, ordine, dogmă sau doctrină prestabilită de alţii. Una din principalele mele reguli de viaţă a devenit aceea de a nu urma alte reguli fixe! Prefer să fiu atentă la ceea ce mi se pare corect la nivel instinctual în momentul respectiv.

Din punctul meu de vedere, viaţa reprezintă o experienţă spirituală, iar eul meu se schimbă şi evoluează tot timpul. Dacă este adevărat că suntem fiinţe energetice inseparabile de forţa universală a vieţii, înseamnă că nu avem nevoie de un sistem exterior care să ia decizii în locul nostru sau care să ne spună cum poate fi ridicată sau redusă frecvenţa noastră energetică.

Noi suntem unici, deci nimeni nu poate fixa legi absolute care să ni se potrivească tuturor.

Din păcate, exact asta fac multe din religiile şi sistemele spirituale organizate.

De îndată ce îşi stabilesc structurile, ele se aşteaptă că toată lumea să urmeze regulile lor. Cei care nu le urmează sunt judecaţi şi condamnaţi (cel puţin la nivel mental).

În acest fel, religiile organizate contribuie la amplificarea diviziunii şi conflictelor societale, în loc să lupte pentru unitatea către care ar trebui să conducă regulile lor.

Pe scurt, urmarea unei căi religioase nu ne scuteşte de teamă şi de victimizarea altor oameni. În schimb, urmarea unei căi spirituale personale înseamnă punerea în aplicare a aspiraţiilor noastre individuale şi ne ajută să ne conectăm la sinele nostru real, care este una cu sinele celorlalţi oameni.

Este suficient să facem o incursiune interculturală pentru a constata cât de efemere sunt sistemele organizate.

De pildă, sistemul spiritual şi vindecător indian şi cel chinez se află într-o contradicţie absolută unul cu celălalt. Hinduşii resping la modul absolut consumul cărnii, în timp ce chinezii consideră că nu este sănătos să nu mănânci carne. În mod similar, indienii au un sistem numit vastu, care are acelaşi scop ca şi feng shui-ul, dar care contrazice flagrant regulile

chineze.

Cândva mă simţeam extrem de confuză ori de câte ori descopeream astfel de reguli care se contraziceau reciproc.

Neştiind niciodată care erau mai bune, simţeam fără să vreau o mare teamă şi anxietate, căci nu doream să aplic o regulă greşită.



Din fericire, experienţa în preajma morţii m-a ajutat să mă recentrez. La ora actuală cred cu toată convingerea că noi ne aflăm în această lume pentru a ne descoperi şi pentru a ne onora propria cale individuală.

Nu contează dacă ne retragem în vârf de munte şi medităm timp de 20 de ani sau creăm o companie multinaţională de un miliard de dolari care angajează mii de oameni, oferindu-le mijloacele de trai de care au nevoie, dacă ne ducem la biserică ori la templu sau dacă preferăm să stăm la plajă, să bem o margarita şi să ne bucurăm de apusul soarelui în compania unei fiinţe iubite, ori să ne plimbăm printr-un parc savurând o îngheţată.

În ultimă instanţă, calea pe care o alegem este cea mai potrivită pentru noi, şi niciuna din aceste opţiuni nu este mai puţin spirituală decât celelalte.



Nu vreau să spun cu asta că sunt împotriva religiilor organizate, ci doar că sunt sceptică în privinţa oricărui mesaj care conduce la amplificarea diviziunii, a conflictelor şi chiar a crimelor petrecute în numele religiei, în condiţiile în care ştiu cu siguranţă că noi suntem cu toţii Una, faţete ale aceleiaşi Totalităţi.

Oamenii sunt atât de diferiţi încât unora li se potrivesc mai bine religiile organizate şi căile spirituale, în timp ce altora nu li se potrivesc. Cel mai bun lucru pe care îl putem face în viaţă este să trăim o viaţă care să ne facă să ne simţim împliniţi şi să ne exprimăm propria creativitate, conştienţi de măreţia noastră interioară. Acceptarea unei singure doctrine sau opţiuni ca fiind singura cale autentică nu ar face decât să ne limiteze esenţa şi experienţa de viaţă.

Pentru a rămâne în contact cu măreţia noastră interioară noi nu trebuie să „depunem un efort“, de pildă să participăm la ritualuri sau la dogme specifice.

De bună seamă, dacă dorim putem face astfel de lucruri, dar numai dacă acestea ne fac plăcere.

Ce vreau să spun este că ele nu reprezintă cerinţe obligatorii. Noi nu putem găsi ceea ce ni se potriveşte cu adevărat (inclusiv metodele pe care le putem aplica) decât urmând călăuzirea noastră interioară. Singura certitudine pe care o putem avea că ne aflăm pe calea cea bună este centrarea în sinele nostru real, alcătuit dintr-o iubire necondiţionată, fără a ne mai condamna vreodată (nici pe noi, nici pe ceilalţi), şi recunoaşterea măreţiei noastre sublime care face parte integrantă din marea măreţie a Totalităţii.



Spre exemplu, rugăciunea le poate aduce multă mângâiere anumitor oameni în vremurile de restrişte şi îi poate ajuta să se descopere pe ei înşişi. Ea poate avea un efect pozitiv asupra bunăstării lor interioare, ajutându-i să se elibereze de anumite poveri. De aceea, oamenii care se roagă se simt de multe ori mai uşori şi mai elevaţi, fapt care contribuie nu numai la amplificarea bunăstării lor interioare, ci şi a oamenilor cu care sunt conectaţi.

Aşa cum spuneam mai devreme, orice îmbunătăţire personală se reflectă la nivelul Totalităţii.

Pe de altă parte, eu nu cred că oamenii care se roagă sunt neapărat mai conectaţi cu Dumnezeu decât ceilalţi. Fiecare are propria sa manieră de a-şi recunoaşte spaţiul infinit din el însuşi, iar în cazul anumitor oameni aceasta ia forma rugăciunii. În cazul altora ea poate lua forma muzicii, a artei, a contactului cu natura sau chiar a descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, pe scurt, a acelor activităţi care îi pasionează şi care le descătuşează creativitatea, dându-le un sens vieţii.

Cu alte cuvinte, nu rugăciunea în sine ne permite să devenim mai conştienţi de măreţia noastră spirituală, ci exprimarea pasiunilor interioare care dau vieţii noastre semnificaţie şi care ne apropie de senzaţia de unitate.

Asta înseamnă să îţi trăieşti viaţa în maniera zen.



Personal, nu simt nevoia să mă rog unui Dumnezeu exterior separat de mine, căci sunt conştientă că sunt întotdeauna Una cu universul. De aceea, consider că viaţa mea reprezintă o rugăciune în sine.

Cei drept, consider meditaţia foarte utilă, căci mă ajută să îmi liniştesc mintea şi să mă focalizez asupra acelui aspect al conştiinţei mele care mă face să mă simt conectată cu întreaga creaţie.

Este însă posibil ca meditaţia să nu creeze acelaşi sentiment înălţător şi în cazul altor oameni, lucru care nu mă deranjează. Fiecare ar trebui să facă doar lucrurile cu care rezonează la nivelul sinelui lor.

De aceea, dacă simţi că poţi urma un sistem spiritual fără niciun efort şi dacă te simţi bine făcând acest lucru, foarte bine! Dar dacă acesta presupune un efort prea mare sau dacă începe să îţi controleze gândurile şi emoţiile, cel mai probabil el nu ţi se potriveşte.



Cele mai multe schimbări pozitive se petrec în starea de permisivitate pură.

Fii tu însuţi, indiferent cine eşti, şi nu mai accepta decât acele lucruri care te fac să te simţi viu.



Deşi cred cu toată convingerea că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru mine însămi şi pentru ceilalţi este să îmi menţin bunăstarea interioară şi să realizez numai acele lucruri care mă fac fericită, vei fi surprins să afli că nu sunt adepta „gândirii pozitive“ ca un remediu universal.

Ce-i drept, de vreme ce întreaga viaţă este interconectată, sunt conştientă că păstrarea unei stări elevate de spirit are un impact mai mare asupra celorlalţi oameni, şi chiar asupra Totalităţii.

Pe de altă parte, dacă observ că am uneori gânduri negative, prefer să le las să treacă cu detaşare şi fără a le judeca.

Am constatat că ori de câte ori încerc să mi le reprim sau mă forţez să îmi schimb starea de spirit, cu cât resping mai mult aceste gânduri, cu atât mai multă putere le confer.

De aceea, prefer să le las să treacă de la sine fără a le judeca, întrucât am observat că toate gândurile şi emoţiile sunt efemere. În acest fel, calea corectă pentru mine se derulează în faţa mea într-o manieră naturală, îngăduindu-mi să fiu în continuare cea care sunt cu adevărat.

Afirmaţiile de genul: „Gândurile negative atrag şi mai multă negativitate în viaţa omului“ nu sunt neapărat adevărate şi îi pot face pe cei care trec printr-o perioadă dificilă să se simtă şi mai rău. Ele le pot crea o stare de teamă la gândul că pot atrage şi mai multă negativitate prin gândurile lor.



Folosirea fără discriminare a acestei afirmaţii îi poate face pe oamenii care trec prin încercări dificile să creadă că sunt răi pentru că au atras astfel de situaţii în viaţa lor, lucru pe care eu una nu îl consider adevărat. Dacă pornim de la premisa că gândurile noastre negative sunt cele care atrag situaţiile indezirabile în viaţa noastră, riscăm să devenim paranoici.

După părerea mea, aceste situaţii sunt atrase mai degrabă de emoţiile decât de gândurile noastre, îndeosebi de cele legate de sine.

Pe de altă parte, nu toate gândurile pozitive atrag automat situaţii pozitive.



Nu pot sublinia îndeajuns faptul că cel mai important barometru al situaţiilor pe care le atragem în viaţa noastră sunt sentimentele noastre legate de noi înşine!



Spre exemplu, eu permit întotdeauna manifestarea sentimentelor mele negative legate de lucrurile care mă deranjează, căci consider că este mult mai sănătos să experimentez emoţii reale decât să le reprim. Ca de obicei, prefer să permit sentimentelor mele să se manifeste, nu să lupt împotriva lor.



Această atitudine de acceptare şi chiar de bunătate pe care mi-o acord mie însămi mă ajută mult mai mult să îmi creez o viaţă fericită decât falsa pretenţie că sunt optimistă (în cazul în care nu sunt).

Se întâmplă de multe ori să vedem oameni optimişti, dinamici şi buni care se confruntă cu mari greutăţi. În astfel de situaţii, nu de puţine ori ne gândim:

„Vezi? Chestia asta cu ‚pozitivitatea’ nu funcţionează.“

Problema este că noi nu cunoaştem dialogul lor interior. Noi nu ştim ce îşi repetă ei în sinea lor zi şi noapte şi dacă fericirea lor aparentă este reală la nivel emoţional. Mai presus de toate, nu ştim dacă se iubesc şi dacă se preţuiesc pe ei înşişi!

Experienţa mea în preajma morţii m-a ajutat să înţeleg cât de important este să nu mă judec pe mine însămi şi să nu mai cultiv niciun fel de teamă.

Ori de câte ori dialogul meu interior îmi spune că sunt în siguranţă, că sunt iubită şi acceptată necondiţionat, eu eman această energie în exterior şi îmi transform în mod corespunzător realitatea exterioară.

Aşa cum spuneam, viaţa exterioară nu este decât o reflexie a celei interioare.

Nu contează prea mult dacă am o zi sau o săptămână proastă. Ceea ce contează este ce simt faţă de mine însămi atunci când mă confrunt cu astfel de zile şi de săptămâni.

Personal, prefer să am încredere în procesul de ansamblu şi nu mi-e teamă să simt o stare de anxietate, de tristeţe sau chiar de spaimă, decât să le reprim. Cu alte cuvinte, principalul meu criteriu este acela de a-mi permite să fiu eu însămi, pornind de la premisa că natura mea (care este iubirea necondiţionată) va disipa mai devreme sau mai târziu aceste sentimente şi că ele se vor manifesta din ce în ce mai rar în viaţa mea.

Înainte de experienţa în apropierea morţii obişnuiam să îmi reprim foarte mult emoţiile supărătoare, convinsă că acestea vor atrage şi mai multă negativitate în viaţa mea.

În plus, nu doream să îi împovărez pe cei din jur cu stările mele proaste. De aceea, încercam să îmi controlez gândurile şi mă forţam să fiu pozitivă.

La ora actuală înţeleg că marele secret al fericirii este onorarea esenţei mele reale şi respectarea adevărului meu interior.

Fiecare moment temporal este unic şi nu se mai poate repeta în acest plan fizic. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în urma experienţei mele în apropierea morţii este să mă simt confortabil ştiind acest lucru şi să trăiesc clipa. Cu alte cuvinte, încerc pe cât posibil să nu duc cu mine povara emoţională a unei clipe în momentul următor.

Dimpotrivă, încerc să privesc fiecare clipă ca pe un moment unic, care aduce cu sine noi posibilităţi. De aceea, fac întotdeauna ceea ce îmi oferă cea mai mare plăcere şi bucurie în momentul respectiv.

Uneori, acest lucru înseamnă să meditez, dar alteori poate însemna să ies la cumpărături sau să mănânc o ciocolată, dar asta simt în momentul respectiv.



Viaţa trăită în armonie cu adevărata noastră esenţă nu înseamnă în niciun caz să ne forţăm să repetăm în permanenţă gânduri pozitive. Înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem şi să facem acele lucruri care ne fac cu adevărat fericiţi, care ne trezesc pasiunea şi care ne fac să dăm tot ce este mai bun în noi.

Pe scurt, înseamnă să ne iubim necondiţionat.

Ori de câte ori ne lăsăm duşi de val în acest fel şi ne simţim plini de energie şi într-o stare bună de spirit, înseamnă că suntem la unison cu măreţia noastră interioară.

Acestea sunt momentele în care sincronicităţile încep să abunde în viaţa noastră şi lucrurile par să se mişte în direcţia pe care ne-o dorim.



În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva PERMISIVITĂŢII, nu a atracţiei.



Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare.

Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate.

În acea vreme eram convinsă că ceea ce există nu este de ajuns pentru toată lumea, iar astfel de gânduri creează lăcomie şi concurenţă. Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi.

Această perspectivă se naşte din convingerea că universul este limitat şi plin de lipsuri. În realitate, el este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.

După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. Din punctul meu de vedere, acest lucru înseamnă să văd frumuseţea călătoriei, nu doar a destinaţiei, şi să mă bucur chiar şi de greşelile mele aparente, căci acestea mă conduc pe un nivel superior de înţelegere.

Scopul meu este să mă simt bine în pielea mea, să am încredere că voi obţine rezultatul dorit şi apoi să mă detaşez. De îndată ce am devenit capabilă să îmi observ propria perfecţiune, lumea exterioară a început să reflecte automat acest lucru.

Am început astfel să atrag în viaţa mea tot ce este mai bun pentru mine, iar aceasta este cea mai pozitivă atitudine pe care o pot proiecta asupra universului.

Aşa cum am mai spus, eu nu sunt tentată să încerc să schimb în vreun fel lumea exterioară, căci această atitudine nu face decât să alimenteze şi mai mult spiritul critic, adică exact energia care cauzează problemele pe care încerc să le „rezolv“ (gândul că ceva nu este în regulă şi că trebuie schimbat). Detaşarea de gândurile şi de convingerile preconcepute m-a ajutat să mă simt mult mai dilatată şi aproape transparentă, lăsând energia universală să curgă liber prin mine. Ori de câte ori mă aflu în această stare de permisivitate, coincidenţele pozitive încep să abunde în viaţa mea.

Noi atragem întotdeauna rezultatele perfecte pentru noi, căci principiile similare se atrag întotdeauna. De aceea, cu cât suntem mai buni cu noi înşine, cu atât mai mult reflectă acest lucru lumea exterioară. Invers, cu cât suntem mai critici şi mai duri cu noi înşine, cu atât mai mult vom atrage în viaţa noastră situaţii care ne vor face să fim şi mai duri. Universul ne dă întotdeauna dreptate!



Spre exemplu, atunci când simt o dorinţă extraordinar de intensă ca viaţa mea să o apuce într-o anumită direcţie, pornesc de la premisa că dacă aş urmări în mod agresiv obiectivul propus, m-aş opune energiei universale.

Cu cât depun mai multe eforturi încercând să obţin ceea ce îmi doresc, cu atât mai clar îmi devine faptul că ceva nu este în regulă.

Pe de altă parte, permisivitatea nu necesită niciun efort personal, ci este mai degrabă o eliberare.

Privind lucrurile din această perspectivă, de vreme ce totul este Una, ceea ce doresc să obţin îmi aparţine deja.

Procesul permisivităţii se sprijină întotdeauna pe fundamentul credinţei, dar şi pe cel al autenticităţii. Atât timp cât am încredere în Viaţă şi cât mă manifest aşa cum sunt, nu pot atrage către mine decât lucrurile care îmi aparţin deja, într-un ritm care mă face să mă simt cel mai confortabil.

Dacă mă focalizez în permanenţă asupra lucrurilor care îmi lipsesc sau care mă îngrijorează, viaţa mea nu va avansa către experienţele pe care doresc să le atrag, ci va rămâne aşa cum este acum, căci îmi concentrez întreaga energie asupra temerilor şi grijilor mele. În acest fel, nu pot atrage experienţele pe care mi le doresc în viaţa mea, căci nu am încredere în fluxul universal şi nu îi permit să se manifeste aşa cum doreşte, ci îl blochez prin insatisfacţia pe care o simt.

De aceea, depinde numai de mine cât de repede sau de lent se vor materializa lucrurile pe care mi le doresc, în funcţie de capacitatea mea de a mă relaxa şi de a mă elibera de griji. Cu cât sunt mai ataşată de anumite tipare mentale sau de anumite rezultate pe care mi le doresc, cu atât mai speriată devin în faţa noilor aventuri şi cu atât mai lent devine procesul evoluţiei mele, întrucât nu sunt deschisă în faţa lui.

Cu alte cuvinte, nu îi permit fluxului energiei universale să curgă în mod natural prin mine.



Acestea fiind spuse, nu doresc să las impresia că nu fac altceva decât să stau şi să cuget la toate posibilităţile sau alegerile pe care le am de făcut. Ceea ce fac este să trăiesc în mod conştient fiecare moment, proces care este întotdeauna interior, nu exterior.

În lumea exterioară nu am nimic de urmărit sau de atras.

De vreme ce întregul Univers se află în interiorul conştiinţei mele, toate experienţele mele interioare influenţează marea Totalitate.



Tapiseria cosmică este deja ţesută.



De aceea, tot ceea ce îmi doresc să se petreacă în viaţa mea există deja într-un plan nefizic infinit. Singura mea sarcină este să îmi dilat suficient de mult conştiinţa terestră pentru a putea pătrunde în acest plan.

De aceea, dacă îmi doresc ceva, nu mă agit în lumea exterioară să obţin lucrul respectiv, ci îmi dilat conştiinţa astfel încât să îi permit energiei universale să materializeze realitatea dinlăuntrul meu în această lume fizică.



Urmărirea împlinirii dorinţelor în planul material nu face decât să întărească şi mai mult ideea de separare, în timp ce permisivitatea porneşte de la premisa că suntem cu toţii Una şi că toate lucrurile sunt interconectate, ceea ce înseamnă că obiectul dorinţei noastre ne aparţine deja.”








vineri, 26 iunie 2015

"Am murit si m-am descoperit pe mine insami". Anita Moorjani - Pragul dintre lumi

„O realitate infinită, dar absolut fantastică

Deşi în aceste pagini încerc să îmi împărtăşesc experienţa în preajma morţii, în realitate nu există cuvinte capabile să descrie profunzimea acesteia şi cunoaşterea care s-a revărsat atunci asupra mea.
Tot ce pot face este să apelez la metafore şi la analogii.
Din fericire, acestea surprind o bună parte din esenţa experienţei pe care încerc să o descriu.


Spre exemplu, imaginează-ţi un depozit foarte mare şi întunecat, în care nu ai la dispoziţie decât o lanternă.
Tot ceea ce cunoşti din spaţiul uriaş care te înconjoară este ce ai putut vedea la lumina slabă a lanternei tale.
În cazul în care cauţi ceva, îl poţi eventual găsi, dar la fel de bine poţi să nu îl găseşti, ceea ce nu înseamnă că lucrul respectiv nu există.
El se află acolo, dar raza lanternei tale nu l-a atins încă.
Nici chiar obiectele luminate de lanternă nu sunt întotdeauna uşor
de identificat.
Îţi poţi face o anumită idee despre ele, dar rămân întotdeauna întrebări neelucidate.
Singurele lucruri pe care le poţi vedea sunt cele pe care le atinge raza lanternei tale, iar de identificat nu reuşeşti să le identifici decât pe cele pe care le cunoşti deja.

Cam aşa se desfăşoară viaţa în planul fizic.
Noi nu cunoaştem decât acele crâmpeie din realitate asupra cărora ne focalizăm cele cinci simţuri şi nu putem înţelege cu adevărat decât ceea ce ne este familiar.

În continuare, imaginează-ţi că cineva aprinde lumina în întregul depozit.
Pentru prima dată poţi vedea acum tot ce se află în acesta, şi nimic nu este aşa cum ţi-ai imaginat tu.
Luminile sunt orbitoare, iar nuanţele de roşu, galben, verde şi albastru se intersectează, alături de multe altele pe care nu le-ai văzut niciodată, într-un caleidoscop fabulos. În plus, în depozit se aude o muzică incredibilă, care te invadează din toate direcţiile, aşa cum nu ai mai auzit vreodată. Neoanele strălucesc puternic într-un curcubeu de culori inedite, care îţi amintesc de cireşe, de lămâi, de corali, de struguri, de lavandă şi de aur. Jucării electrice aleargă pe şinele lor, şi pretutindeni există rafturi cu cutii frumos ambalate, hârtii, creioane, acuarele, cerneluri, alimente, prăjituri şi bomboane, cutii cu băuturi răcoritoare, ciocolate de toate varietăţile, şampanie şi vinuri din toate colţurile lumii. În atmosferă explodează subit artificii care creează jerbe şi cascade de culori, motive florale şi scântei multicolore.
Vastitatea, complexitatea, profunzimea şi dimensiunile depozitului te copleşesc şi ţi se par ameţitoare. Nu poţi vedea capătul acestuia, aşa că ştii că te aşteaptă şi alte minuni, dincolo de cele care îţi stimulează acum simţurile şi emoţiile.

Îţi dai însă seama că faci parte integrantă dintr-o realitate vie, infinită şi absolut fantastică, dintr-o tapiserie uriaşă în plin proces de ţesere care transcende ceea ce vezi şi ceea ce auzi la ora actuală.
Înţelegi acum că ceea ce credeai până acum că este realitatea nu reprezenta decât un crâmpei infinitezimal din minunile care te înconjoară. Realizezi că toate aceste părţi diferite sunt interconectate şi depind unele de altele.

Pe de altă parte, totul se află la locul potrivit.
Observi câte lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată există în depozit.
Nu ţi-ai imaginat niciodată că pot exista atâtea culori, sunete şi texturi fabuloase, de o splendoare inefabilă; şi totuşi, acestea se află acum în faţa ta, alături de cele pe care le cunoşteai deja.
Chiar şi obiectele pe care le cunoşti îţi apar însă într-un context diferit. De aceea, chiar şi ele ţi se par complet noi şi uimitor de suprarealiste.

Chiar dacă lumina se va stinge din nou în depozit, nimic nu-ţi va mai putea lua vreodată noua înţelegere şi noua claritate dobândite, imaginile de o frumuseţe ameţitoare la care ai asistat şi senzaţia fabuloasă a experienţei pe care tocmai ai trăit-o.
Amintirea cunoaşterii lucrurilor care există în depozit nu se va mai şterge niciodată din memoria ta.
Acum eşti mult mai conştient de ceea ce există în acesta, de maniera în care poţi avea acces la lucrurile dorite şi de posibilităţile infinite care se află în faţa ta, decât în perioada în care întreaga ta cunoaştere se limita la ceea ce puteai observa cu ajutorul lanternei.

Peste toate, rămâi cu amintirea cutremurătoare a minunilor la care ai asistat în acele momente de luciditate extremă. Dintr-odată, viaţa capătă o semnificaţie nouă pentru tine, iar noile tale experienţe derivă din această perspectivă diferită.

Aşa am procedat şi eu: m-am minunat de noua mea capacitate de înţelegere în lumea de dincolo, savurând şi explorând această nouă stare de conştiinţă.

Cu această ocazie, am înţeles că am de ales.
Am redevenit conştientă de prezenţa reconfortantă a tatălui meu alături de mine, aproape ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat.

- Tată, parcă aş fi ajuns acasă! Sunt atât de fericită că mă aflu aici. Viaţa pe pământ este atât de dureroasă! – i-am spus.

- Bine, dar eşti întotdeauna acasă, scumpa mea, mi-a transmis el telepatic. Te afli întotdeauna aici şi nu îţi vei putea părăsi niciodată cu adevărat căminul celest. Aş vrea să îţi aminteşti acest lucru.

Chiar dacă în copilăria mea nu m-am simţit întotdeauna foarte apropiată de tatăl meu, acum tot ce puteam simţi era iubirea lui necondiţionată şi glorioasă pentru mine. În timpul vieţii mele fizice, m-am simţit adeseori frustrată de încercările lui repetate de a mă face să mă conformez normelor culturale indiene, cum ar fi măritişul de tânără, care m-au făcut să mă simt tot timpul o neadaptată, căci nu mă puteam integra în comunitatea mea.
În lumea de dincolo am realizat însă că dincolo de restricţiile fizice şi de condiţionările şi aşteptările culturale, singurul lui sentiment real pentru mine era iubirea necondiţionată.
Presiunile culturale pe care le-a pus asupra mea în timpul vieţii au dispărut acum, căci făceau parte exclusiv din experienţa terestră.

Nimic din aceste lucruri nu mai contează după moarte. Aceste valori nu sunt suficient de importante pentru a fi duse de conştiinţă în lumea de dincolo.
Singura realitate care a rămas a fost conexiunea dintre noi şi iubirea necondiţionată pe care ne-o purtam unul altuia. De aceea, pentru prima dată în viaţa mea, m-am simţit preţuită şi în siguranţă în prezenţa tatălui meu. Mi se părea incredibil, întărind senzaţia că am ajuns în sfârşit acasă!

Comunicarea dintre noi nu era de tip verbal, ci mai degrabă un fel de înţelegere reciprocă. De fapt, nu numai că îl înţelegeam pe tatăl meu, dar chiar deveneam una cu el. Cu această ocazie, am înţeles că tata a rămas alături de familia sa în toţi anii care au urmat morţii sale, că a susţinut-o şi a protejat-o pe mama, şi că a fost alături de mine în timpul nunţii mele, dar şi în perioada anilor de boală.
Dintr-odată, am devenit conştientă de faptul că esenţa tatălui meu comunica mai direct cu mine:

- Scumpa mea, aş vrea să ştii că nu a sosit încă timpul tău să te întorci acasă. Depinde însă numai de tine dacă doreşti să vii cu mine sau să te întorci în corpul tău.

- Bine, dar corpul meu este bolnav, secătuit şi măcinat de cancer! – a fost primul gând care mi-a trecut prin minte.
De ce m-aş întoarce în acel corp? Nu mi-a provocat decât suferinţă, şi nu doar mie, ci şi mamei şi lui Danny! Nu văd niciun rost să mă întorc în el.

Ce nu i-am spus atunci tatălui meu era că starea de iubire necondiţionată pe care o simţeam era atât de beatifică încât nu puteam suporta gândul de a o părăsi. Îmi doream să rămân de-a pururi în acea dimensiune.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior este foarte greu de descris
în cuvinte.
Pe de o parte, indiferent asupra cărei realităţi îmi focalizam conştiinţa, aceasta apărea instantaneu în faţa mea.
Pe de altă parte, timpul devenise complet irelevant. Pur şi simplu nu mai exista.
Înainte de acel moment, medicii îmi făcuseră analize şi constataseră că organele mele nu mai funcţionau, fapt pe care îl consemnaseră într-un raport medical. În acea lume rezultatele analizelor şi raportul depindeau însă de decizia mea: dacă doream să trăiesc sau să îmi continui călătoria în lumea de dincolo.
În cazul în care alegeam a doua cale, rezultatele analizelor ar fi indicat încetarea completă a funcţionării organelor mele. În cazul în care optam însă pentru întoarcerea pe pământ, analizele ar fi arătat că organele mele au reînceput să funcţioneze.

În acel moment, m-am decis că nu doresc să mă întorc.
Am devenit apoi conştientă de realitatea corpului meu fizic muribund şi i-am auzit pe medici spunându-le mamei şi lui Danny că acesta murise din cauza blocării organelor.
În acest moment, tata mi-a transmis:

- Trebuie să te opreşti aici, scumpa mea. Dacă vei merge mai departe, nu te vei mai putea întoarce.

Într-adevăr, am devenit conştientă de existenţa unui hotar în faţa mea, deşi natura acestuia nu era una fizică.
Era mai degrabă un prag invizibil ce delimita două nivele energetice fundamental diferite între ele. Ştiam că dacă voi depăşi acel hotar, nu mai exista cale de întoarcere. Toate legăturile mele cu lumea fizică ar fi fost întrerupte pentru totdeauna, iar medicii le-ar fi spus celor dragi că moartea mea a survenit ca urmare a încetării funcţionării organelor din cauza etapei finale a limfomului.

Iubirea şi acceptarea necondiţionată pe care le simţeam erau uluitoare, iar eu nu îmi doream nimic altceva decât să trec odată acel hotar, pentru a mă bucura pentru eternitate de ele.
Devenisem una cu esenţa pură a tuturor fiinţelor şi creaturilor vii, dar fără să experimentez durerile, suferinţele, dramele şi egoul lor.

Mi-am focalizat atenţia asupra reacţiei familiei mele la auzul tulburătoarei veşti a morţii mele. L-am văzut pe Danny îngropându-şi capul în pieptul meu inert şi ţinându-mi mâna rigidă. Corpul i se zguduia de suspine. Mama stătea în picioare, mai albă la faţă ca hârtia. Fratele meu Anoop trăia la rândul lui un şoc, căci nu reuşise să ajungă la timp.
Înainte să fiu aspirată din nou în drama existenţei mele fizice şi a familiei mele, am simţit că sunt trasă din nou departe de aceste emoţii. Am trăit încă o dată sentimentul reconfortant că totul face parte integrantă dintr-un plan mai mare, de o armonie perfectă.

Ştiam că chiar dacă aş fi optat pentru a nu mă întoarce, totul va rămâne exact aşa cum trebuie să fie în marea tapiserie a vieţii.
În clipa în care am luat decizia de a-mi continua călătoria în lumea de dincolo, am devenit conştientă de un nou nivel al adevărului.

Am descoperit că de vreme ce am înţeles cine sunt şi mi-am recunoscut măreţia sublimă a sinelui real, dacă aş fi optat pentru a mă întoarce în corpul meu, acesta s-ar fi vindecat rapid, nu în săptămâni sau în luni, ci în zile!
Ştiam că medicii nu vor mai găsi nicio urmă de cancer dacă optam
pentru a mă întoarce în corpul meu!
Cum este posibil aşa ceva? Eram şocată de această revelaţie şi doream să înţeleg de ce.

Am realizat atunci că trupul meu nu era decât o reflexie a stării mele de conştiinţă.
Atât timp cât sinele meu este conştient de măreţia sa sublimă şi de conexiunea sa cu totceea- ce-există, corpul nu poate decât să reflecte această realitate perfectă, vindecându-se rapid.

Deşi aveam în continuare de ales, mi-am dat seama că mai există un element de care ar trebui să ţin seama… S-ar părea că am o misiune de îndeplinit. Dar care anume? Cum o pot descoperi?
Am înţeles apoi că nu va trebui să o caut prea mult, căci menirea mea mi se va revela singură.
Această misiune presupunea ajutarea a mii de oameni, poate zeci de mii, şi eventual transmiterea unui mesaj către aceştia. Nu trebuia să mă gândesc însă cum să realizez aceste lucruri. Trebuia doar să las lucrurile să evolueze de la sine.
Pentru a avea acces la această stare de deschidere interioară, tot ce trebuia să fac era să fiu eu însămi!

Cu această ocazie, am înţeles că în toţi anii de dinainte, tot ce ar fi trebuit să fac vreodată a fost să fiu eu însămi, fără să mă judec şi fără să mă simt „defectă“.
În acelaşi timp, am înţeles că în esenţa noastră, noi suntem alcătuiţi de iubirea cea mai pură.
Noi suntem iubire pură – fiecare dintre noi.
Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce ne-am născut din Totalitate şi ne întoarcem întotdeauna la ea?
Am realizat de asemenea că acest lucru înseamnă că nu trebuie să ne temem niciodată de ceea ce suntem, căci iubirea şi sinele nostru real sunt unul şi acelaşi lucru!

Când am trăit această revelaţie supremă, am fost străfulgerată.
Am înţeles astfel că mă pot vindeca pe mine şi îi pot vindeca pe ceilalţi oameni doar fiind iubirea care sunt.
Până atunci nu înţelesesem niciodată acest lucru, dar acum mi se părea incredibil de evident.

Dacă suntem cu toţii Una, faţete ale aceleiaşi Totalităţi, care nu este altceva decât iubire necondiţionată, înseamnă că esenţa noastră este iubirea!

Acesta este unicul scop al vieţii: să fii tu însuţi, să îţi trăieşti adevărul interior şi să fii iubirea care eşti.
Ca pentru a-mi confirma marea revelaţie, tata şi Soni mi-au transmis:

- Acum că ai înţeles adevărul fiinţei tale, întoarce-te şi trăieşte-ţi viața fără teamă."