joi, 12 martie 2015

Vindecarea de parinti


Cam toate tiparele noastre defectuoase ni se formeaza in copilarie, ca mecanisme de aparare in fata unor amenintari fizice sau emotionale.

Evident, cam toate au legatura cu parintii nostri... :)
Nu ne-au oferit in totalitate ce aveam nevoie, sau ne-au oferit un bagaj de bullshituri apasatoare, sau ne-au abuzat fizic ori sentimental, sau ne-au abandonat fizic ori sentimental...

Din pacate, nu exista o scoala de parenting.
Si daca ar exista... ar fi poate cel mai complex plafon de invatamant din cate exista.
Da, da, cel mai complex.
Mai complex decat medicina, sau matematica....

Haide dom’le... ce poate fi atat de complicat? – ai sa gandesti, poate.
Sa invete sa ofere iubire neconditionat, sa-si sustina copilul pe toate planurile, si sa fie intotdeauna acolo – pentru el, o fi asa de complex?

Eeeeeeei..... da! E complicat, e complex si e cu multe variabile.

Majoritatea ne tragem din parinti care ne-au dorit, nu am dat buzna in vietile lor cu de-a sila – de unde rezulta ca la baza suntem iubiti.
Asa incarcati de angoase cum suntem, si marcati de erorile lor pedagogice....

... Insa e o chestie multi-level cu iubirea....

Stii, fiecare iubeste intr-un fel unic si personal.
Toti ne nastem cu o personalitate unica, un pattern subiectiv.
Ne nastem cu un tipar.
Chiar din uterul mamei procesam diferit elementele vietii.

Daca ai fost vreodata intr-o maternitate, ai vazut poate – ca fiecare nou-nascut are un temperament al sau.
Nu sunt toti la fel.
Unii plang mult, altii nu plang aproape deloc, unii dorm toata ziua, altii se trezesc mai des, unii sug ca niste haple, altii ingurgiteaza 10 grame de lapte, dupa care refuza orice tentativa de hranire, de-ti vine sa le bagi intravenos lapticul care-i creste mari, unii zambesc la stimuli, altii par sa fie inr-o transa profunda, unii se linistesc mangaiati pe spate, altii doar leganati, sau cu sanul in gurita, samd..

Doi frati crescuti de aceeasi mama, in acelasi fel,  au temperamente diferite.
Doi gemeni, identici fizic, crescuti identic, in acelasi timp, sunt de cele mai multe ori diferiti ca personalitate.

Fiecare este un suflet, fiecare vine cu un bagaj de experiente, cu un plan unic de scolarizare, cu niste energii unice fizice si psihice.

Fiecare traduce iubirea in functie de tiparul sau de baza.
Daca intrebi 100 de persoane ce inseamna iubirea, ai sa primesti 100 de raspunsuri diferie.
Procesate de tine, toate cele 100 de raspunsuri ar putea sa ti se para gresite.

Sa-ti dau un exemplu:
Sa spunem ca tu traduci iubirea prin imbratisari calde si cuvinte afectuoase.
Si sa spunem ca prietenul tau cel mai bun (sau prietena ta cea mai buna... am sa ma adresez in continuare folosind genul masculin, pentru a nu incarca textul de slashuri, in ideea ca ma adresez tie – OMULE, orice gen ai avea) – traduce iubirea diferit de tine, prin actiuni concrete, imediat folositoare.

Sa spunem ca intr-o zi prietenul tau se imbolnaveste. Si e si foarte trist.
Tu – cel mai apropiat camarad – vrei sa il sustii cu toata daruirea ta, si – evident iti manifesti iubirea, in felul in care o intelegi tu: Il imbratisezi, ii spui ca il iubesti, ca esti alaturi de el, stai langa patul lui si il tii de mana, il mangai, ii vorbesti despre suflet si cu suflet....

El – isi zice in sinea lui frustrat:
 „Bine ca ma iubesti din vorbe... Fapte, nu vorbe... Daca mi-erai prieten si iti pasa de mine – imi dadeai un ceai, imi udai plantele care mi se usuca-n geam, imi aeriseai camera putin...”

Tu – iti zici in sinea ta multumit:
„Sunt alaturi de el neconditionat. Ii arat asta asa cum pot eu mai bine, sper sa-l ajute.”

Ei bine... nu chiar il ajuta, mai degraba il frustreaza.
Traduceti diferit iubirea.

Nu exista un mod corect de a iubi, sau de a conceptualiza iubirea, cum nu exista un mod corect de a te ruga la Dumnezeu, spre exemplu. Fiecare o face in felul sau, dupa croiala sa.

Sa spunem ca te imbolnavesti tu. Si esti in pragul depresiei.
Prietenul tau vine la tine, iti face un ceai fierbinte, iti duce gunoiul, iti aeriseste camera, si-ti ia facturile sa ti le plateasca in drum spre casa.

Vine in fiecare zi la tine, te bombardeaza cu servicii, dar nu face acel gest de care tu ai cea mai mare nevoie: Nu te imbratiseaza. Nu te tine de mana. Nu-ti spune ca esti iubit si important.
Te simti frustrat...
„Halal prietenie... cand am cea mai mare nevoie de cineva – fix pe umarul lui nu ma pot baza... bine ca-mi duce gunoiul, parca de asta am eu nevoie acum....”
El – evident – se simte plin de iubire, si in sufletul sau te sustine neconditionat, exact asa cum ar avea el nevoie intr-o situatie similara....
Habar n-are ca tu traduci iubirea intr-un alt fel decat el.

Majoritatea habar n-avem ca nu toata lumea proceseaza lucrurile exact asa cum o facem noi.

Realitatea este intotdeauna subiectiva, pentru ca ea este traita individual, astfel ca observatorul unei realitati o va eticheta  intotdeauna prin propriile procese psihice.

Nimic din ceea ce traiesti tu nu este o realitate absoluta.
Toate intamplarile din viata ta sunt intelese pe tiparul tau judicativ.

Uneori ne implicam in conflicte de idei, si concluzionam ca oponentul nostru e rau intentionat sau prost, chiar daca poate cu doua zile inainte am fost impresionati de personalitatea sa... ajungem sa punem etichete de genul „fals”, „absurd”, „rautacios”, etc....
„Falsul” e autentic de cele mai multe ori, insa realitatea lui difera de realitatea ta.
Procesele lui psihice difera de ale tale.
Amandoi aveti dreptate.
Si nu aveti niciunul dreptate in acelasi timp.
Niciunul dintre voi nu aveti acces la intregul ansamblu de date. Fiecare dintre voi priveste din unghiul sau de observatie aceeasi realitate unica, insa fiecare observa doar cate o parte din vasta realitate, partea din unghiul in care este pozitionat fiecare.

Are unul mai multa dreptate decat celalalt?
Nu.
Pentru ca fiecare vede corect acea parte la care are vedere.
Doar ca vedeti parti diferite din intreg.

Poti spune ca tu vezi mai mult din intreg decat celalalt?
Nu.
Nu ai de unde sa stii asta. Pentru ca nu ai acces la partea pe care o vede el.
Si pentru ca niciunul, absolut niciunul – nu are acces la „full view”.

Acela care are „full view” ... nu mai intra in contradictii.
Acela stie ca partea la care ai tu acces este reala si corecta, si mai stie ca atata vreme cat viziunea ta este limitata la o singura felie din intreg... nu are argumente solide pentru intelegerea ta.

Revenind la iubire.
Fiecare traduce iubirea in felul sau.
Unii cred ca nu exista iubire fara gelozie, altii cred ca nu exista gelozie intr-o iubire adevarata, unii cred ca iubirea este adevarata numai daca se manifesta intr-un anumit fel, altii cred ca iubirea este un sentiment pe care il acceseaza doar oamenii „de calitate superioara” (ca si cand restul, care nu se incadreaza in categoria „calitate superioara” ar fi niste animale, sau niste plante decorative), unii cred ca iubirea se instaleaza doar in timp, altii cred si in iubire la prima vedere, unii considera ca atunci cand iubesti te dedici in totalitate persoanei iubite, si te lasi pe tine deoparte, altii considera ca atunci cand iubesti te simti liber sa fii tu insuti in prezenta persoanelor iubite, altii considera ca atunci cand iubesti – te autocenzurezi in prezenta persoanelor iubite, pentru a nu le rani sentimentele, unii cred ca iubirea este un sentiment inaltator, altii vad iubirea ca pe o corvoada, un fel de boala impotriva careia inca nu s-a gasit un vaccin....

Fiecare are o „parere despre”, realitatea iubirii este nemarginita pentru intelegerea unei minti care proceseaza cu propriile filtre.

Tu, omule, nu „cunosti” ceva, tu ai doar „o parere despre” ceva.
Pentru ca toate cate le vezi si care ti se intampla – sunt subiective, ele fiind procesate de constiinta ta, care are un anumit nivel de evolutie, si inainte de toate are niste bariere serioase in mental.
Acest mental controversat, caruia ii plac cararile batatorite, si care odata format intr-un anumit fel – va renunta greu la programele sale, va tine cu dintii de ele, si se va folosi de trucuri dintre cele mai bizare pentru a ramane in zona de confort, chiar daca aceasta zona nu este neaparat confortabila pentru tine in general.

Asa se face ca iubirea – desi este pe buzele tuturor din toate timpurile, desi este in sufletele tuturor de la facere... produce mai mult dizarmonie decat bucurie.

Cu atat mai mult cu cat fiecare, din punctul sau de vedere, atunci cand iubeste – iubeste cel mai adevarat, cel mai mult, cel mai corect, cel mai dedicat, cel mai cel....

Si mai mult cu cat fiecare are nevoie de iubire in viata sa.

Iubirea parintilor.... aceasta iubire este prima iubire din viata noastra, este iubirea care ne defineste initial, cea care creeaza iadul si raiul cuiva.

Felul in care am fost iubiti in copilarie ne da un set initial de tipare pe toate planurile.

Toate procesele psihice se moduleaza dupa aceste prime sentimente – si majoritatea dintre noi avem de vindecat  intregul soft la maturitate, atunci cand intelegem ca tot ce traim azi este barat serios de ce am trait in perioada in care eram neajutorati si nestiutori.

Oare TOTI parintii din lume sunt niste persecutori?
Oare chiar toti parintii din lume ne-au sabotat intr-un mod egoist si parsiv?...

Ani de zile am intrebat-o pe mama obsesiv – de ce m-a facut.
Imi raspundea invariabil ca din iubire.
Ca m-a dorit atat de tare incat a semnat ca isi risca viata pentru a ma naste pe mine.

„Povesti. Mi-ai distrus copilaria, ti-ai batut joc de viata mea, iti bati joc in continuare... In afara de obsesia de a ma controla, obsesie care are legatura cu nevoile tale, niciodata cu nevoile mele.... ai fost vesnic un om gol.... sau exagerat de plin de Eu, un Eu atat de nevoias incat n-ai mai avut loc de altii... „

„Tu esti goala, si esti de o rautate si o cruzime iesita din comun. Mi-am sacrificat viata pentru copiii mei.  V-am crescut dandu-va tot ce nu am avut eu!”

O uram.
De fiecare data cand imi arunca in fata sacrificiul ei, imi doream sa nu ma fi nascut... a fost o maniaca compulsiva cu mine si cu fratii mei, ne-a haituit, ne-a depersonalizat, ne-a tratat ca pe niste marionete create cu un scop unic – acela de a-i satisface ei nevoi.

... Mi-au trebuit o facultate de psihologie si 20 de ani de ezoterism ca sa ma vindec de ea....

Ani de zile am incercat sa o iert, stiind ca iertarea este cheia, insa o iertam doar din vorbe.
O iertam cu gandul lucid, insa sufletul meu o acuza, o acuza feroce, mama pentru mine era cel mai gretos agresor al meu.

Aveam 20 de ani si inca imi calca in picioare demnitatea....
Imi lua aerul din plamani, ma secatuia de energie, ma hartuia....

Lucram in televiziune ca reporter de eveniment, eram pe teren cea mai mare parte din timp; accidentele, crimele nu se programeaza niciodata....
... Mama avea nevoi.
I se nazarea din senin ca poate am patit ceva.
Ma suna in mijlocul unui interviu. Ii respingeam, evident... In urmatoarele minute, ore chiar.... sunau TOATE  telefoanele colegilor mei de breasla, atat din televiziunea la care lucram eu, cat si de la alte trusturi media....
Toti care erau cu mine la eveniment imi aruncau sageti cu ochii.....
Era mama.....
Mama TREBUIA sa stie cu orice pret unde sunt in acel moment si ce fac.... 
De unde facea rost de numerele lor de telefon?
Numai ea stie.... Probabil ca imi cauta pe furis in agende, unde aveam mereu o copie de rezerva a contactelor, care pe vremea aceea erau vitale pentru mine.

Am trecut prin toate etapele disperarii cu ea: De la rugaminti fierbinti, pana la amenintari sinistre....
Ii explicam odata la doua zile ca daca sunt la o stire nu pot raspunde, si ca daca ii resping apelul inseamna ca sunt in viata si ca am treaba.
Ii explicam frenetic ca imi agaseaza colegii, si ca daca eu nu raspund, nici ei nu vor raspunde, pentru ca vor fi la fel de ocupati ca si mine – cu acelasi interviu.
De multe ori asteptam ore-ntregi, nopti pana dimineata - cate un mafiot sau parlamentar corupt, sau criminal in serie, sau cap de retea de distributie de droguri in fata Parchetului.... si FIX in momentul in care iesea de la audieri, FIX in clipele acelea putine si intense in care iesea escortat si toti napusteam pe el cu intrebari.... FIX atunci suna mama.
Parca avea un radar de inoportunitate.

In perioadele in care se decompensa – intra in psihoze, ma acuza de tot felul de ineptii, ii suna pe prietenii mei si le turuia tot felul de gogomanii.... multa vreme mi-am petrecut viata doar explicandu-ma....
Spre exemplu la un moment dat aveam un iubit care nu-i placea ei. Locuiam impreuna cu el la mine, intr-un apartament pe numele mamei. In ajunul Craciunului ne-a vizitat si ne-a spus ca el trebuie sa plece din casa ei.
Am plecat amandoi la parintii lui. Furioasa ca nu ne-am despartit, i-a alertat pe cei doi frati ai mei ca „nemernicul”  ma drgogheaza si ca urmeaza sa ma duca in Italia „la produs”....
Cum a putut cineva sa creada ceva atat de grosolan... ramane un mister, insa cert este ca au crezut-o!
:))))) Au organizat o intreaga actiune „anti-tero” pentru „a ma scoate din ghearele interlopului”.... in noaptea sfantului Ajun...

Ma secatuia.

Eram oprimata in numele unei iubiri...

„Te rog.... nu ma mai iubi!!!!” – ii strigam adesea.... „Iubirea ta ma raneste, ma umple de venin, imi distruge viata!”

Bunica a fost o femeie mai degraba rece.
Si-a crescut copiii pe principiul „Copiii trebuie pupati doar in somn, sa nu si-o ia in cap”
A fost o femeie puternica.
S-a maritat la 16 ani cu un tip frumos dar cam afemeiat, si cam dependent de jocuri de noroc.
A facut 3 copii, dintre care unul i-a murit la un anisor de viata, si la 21 de ani era deja divortata.
O palmuise sotul.
A decis ca o fi ea fata simpla de la sat – dar nu accepta o viata sa fie tabacita si umilita de un afemeiat.
Tatal ei avea o vorba: „Daca te-a lovit odata... o va face mereu”
Pe vremea bunicii – sa fii femeie divortata era o rusine mare.
Avea 21 de ani, doi copii, si o eticheta de „femeie usoara” in frunte..
Si-a refacut viata de vreo 5 ori.
Mama a avut in total 6 „tati”.
Cu fiecare tata nou – angoasele ei se amplificau.
Toata dragostea dupa care tanjea ea parea sa-i fie furata la drumul mare.

A crescut visand la copiii ei pe care ii va iubi asa cum a avut ea nevoie sa fie iubita.
A fost convinsa toata viata ei ca va fi o mama perfecta, pentru ca stie exact ce inseamna sa fii un copil traumatizat.

S-a maritat cu un student cam aiurit, dar cu o familie de oameni decenti, un cuplu respectabil dintr-un orasel bihorean, care-si sustineau juniorul plecat la studii in Timisoara .

S-a maritat cu tata dupa o relatie de sapte ani cu iubirea vietii ei, iubire la care a renuntat in pragul casatoriei.
Mai precis cu 2 zile inainte de cununie.
Pentru ca el a plecat la pescuit fara ea. Si i-a spus ca in doua zile va fi doamna lui, prin urmare locul ei va fi la cratita.
Nu s-a amuzat de gluma, si l-a parasit fara sa priveasca inapoi.
L-a iubit toata viata, si acum il iubeste in secret... insa iubirea nu a fost un criteriu suficient de puternic in alegerile ei.
Ea cauta altceva. Cauta un pansament pentru copilaria ei ranita.

Si l-a gasit pe tata.
S-a maritat cu familia lui.
Isi cauta o mama care sa-i dea caminul stabil pe care nu l-a avut niciodata de la propria ei mama.
Din pacate... mama-soacra a murit imediat dupa ce m-am nascut eu, si mama mea a ramas din nou orfana...

A ramas stoiceste langa tata, in ciuda alcoolismului in care a cazut din primii ani de casnicie, in ciuda episoadelor sinistre in care sufeream cu totii, in ciuda aviditatii ei dupa iubire.

Nu vroia sa fie „femeie usoara” ca maica-sa.
Noi – cei 3 copiii ai ei – o rugam sa divorteze, insa ea refuza categoric. Spunea ca trebuie sa avem un camin stabil...

Acest camin stabil era atat de instabil – incat multa vreme am trait cu frica. Frica de moarte, frica de durere, frica de sufocare, frica de intrigi, frica de prabusire, frica de umilinta.... frica la superlativ.

Mama de fiecare data cand pierdea teren – facea cate o criza de astm. Am tinut-o in bratele mele mici si tremurande,  implorand-o sa nu moara – toata copilaria mea.
Mama murea cam odata la doua saptamani.

Tata .... ei bine, tata nu se lasa impresionat niciodata de „decesele ei”, si puncta asta fara retineri.
In opinia lui mama era o curva prefacuta, iar eu eram exact ca ea. Pentru ca plangeam prea tare si degeaba. Pentru un spectacol ieftin.

Nu l-a parasit niciodata.

In schimb a avut cativa amanti care i-au hranit nevoia compulsiva de iubire.
Amanti de care am stiut. Pe care i-am cunoscut.
Mama avea nevoie de o acoperire sa iasa din casa... si apoi avea nevoie de prietenia mea.
Imi plasa pe umeri rolul de mama, mama pe care o cauta cu infrigurare in toti si in toate.

Noi, copiii ei eram la mijloc intr-un camp de lupta al orgoliilor, al refularilor, al nevoilor unor adulti cu cate un copil ranit in sine.

A vrut sa fie tot ce nu a fost mama ei... si a fost exact la fel.
Cu o masca mai groasa.
Masca puritanismului. Era femeie maritata, cu tata la copii.
Tata o acuza ca nu se culca cu el.
Ea riposta ca este un deviat sexual, si ca ii este scarba de mizeriile lui.
Puncta destul de des ca a crescut cu 6 tati si ca ea niciodata nu va fi o curva ca mama ei....

Am fost ranita de parintii mei intr-un fel in care nu credeam are leac.
Am trait tragedii vecine cu un delir absurd.
Si am crezut ca oricat i-as ierta... n-am sa-mi pot sterge din suflet toate golurile si ingramadirile de frici pe care mi le-au sadit ei, mama si tata, de cand m-au facut.

O perioada am trait incercand sa fiu cat de buna pot, sa functionez la parametrii optimi – cu bagajul de rani in spate.
Bagajul era greu, insa nu puteam renunta la el.
Sigur ca la nivel declarativ o faceam, si individuam intr-un fel luminos, optimist, aproape ideal.
Dar cea mai mica rabufnire a mamei, sau o vorba nechibzuita a tatalui - ma ranea adanc in continuare.
Mascam asta, spunand ca ma enerveaza. Insa era mai mult decat enervare.
Ma ranea, rascolea in mine printre toate maruntaiele – o copilarie nevindecata.

As fi vrut sa-i inteleg, insa nu puteam, mi-era imposibil sa ies din rolul copilului ranit, era tot ce aveam, era ceea ce ma definea.

La scoala am avut la un moment dat de facut un studiu de caz pentru practica.
Am ales sa imi dau examenul cu studiul pacientului mama.
Avea deja un diagnostic – depresie, si cu testele de proiectie pe care le aveam eu, plus cateva discutii – urma sa dau bazele diagnosticului.
Din primele doua teste aplicate am inteles ca ceva nu se aseaza corect in diagnosticul ei initial. Era o scindare in personalitatea ei.
Exista o trauma de abuz si abandon in copilarie. Si tot aparatul ei psihic parea sa se invarta in jurul intamplarilor din copilarie.

De la o simpla lucrare pentru un banal examen... am ajuns sa o cercetez pe mama din postura detasata a unui diagnostician.
Aveam nevoie de detasare pentru a intelege si descifra corect proiectiile sale.

Acel examen a reprezentat pentru mine poate cel mai important pas de rascruce din viata mea.
Am inteles tot ce nu as fi banuit ca se poate vreodata intelege.

Am inteles-o pe mama, am inteles viata, am inteles iubirea, am inteles iertarea... M-am inteles pe mine, pentru prima data in viata mea am putut sa ma definesc pe mine, Andreea, ca individ independent.
Individ independent de parintii mei, independent de un episod din viata mea, independent de o fateta a realitatii.

Am privit psihismul de undeva de sus, de la o scara larga. Din perspectiva multipla, nu doar din postura mea si-atat.
Fiind in postura cercetatorului, am trecut prin anamneza mamei, prin realitatea ei, prin realitatea mamei ei, prin realitatea sotului ei, prin toate realitatile care puse cap – la – cap au format o realitate complexa din care initial eu abia intrezaream o parte infima, si aceea tradusa subiectiv prin propriile procese psihice.

Am inteles ca in adancul sufletului ei nici macar o clipa nu a crezut ca imi incalca demnitatea, spatiul, aerul, nevoile.
Am inteles ca felul in care traducea ea iubirea era diferit de al meu, si ca iubirea ei era cea mai veritabila din lume - in opinia ei cea mai sincera.
Am inteles ca toate nevoile sufletului ei au fost proiectate inconstient asupra noastra, a copiilor ei, si ca nu a fost constienta niciodata de faptul ca a fost nociva, toxica, opresiva.

Cand am inteles-o perfect – am putut sa ies din colivia copilului ranit.
Am putut sa devin eu, un om minunat, iubit, respectat, liber.
Copilul ranit din mine a fost impacat.
A fost crutat de lupta pentru supravietuire.
A fost asigurat ca a fost cel mai iubit copil din lume, chiar daca iubirea pe care am primit-o nu mi-a fost transmisa pe limba mea.

Ca si cand pana acum mama imi vorbise toata viata in chineza, pe care eu nu o intelegeam, si deci acopeream goluri din comunicare cu petece strambe.
Si dintr-o data mama mi s-a adresat in romana si eu am putut sa inteleg clar ce-mi spune. Monosilabele chinezesti sinistre si tiuitoare s-au transformat in limbaj articulat, inteligibil.

Copilul meu este cel mai pretios cadou divin. O pup incontinuu, din cap pana-n picioare, ea rade, ma cuprinde cu manutele ei mici si isi apropie fatuca dolofana de mine, ma pupa si ea.... eu intru in extaz si o smotocesc pana se frustreaza... :))))))

„Taci si stai la pupat! Tu de ce crezi ca te-am facut? Sa am si eu ce pupa!” – ii spun razand.

Gluma mi se pare tare amuzanta, insa.... daca privesc foarte sincer in mine, exista o samanta de adevar acolo.
Pe fetita mea o iubesc asa cum poate nici nu am banuit ca se poate iubi pe pamant. Si deocamdata ii exprim iubirea mea – in limbajul meu, asa cum o traduc eu, asa cum simt eu sa o manifest.
Si deocamdata este in regula.
Bebelusii au nevoie de cat mai multe atingeri si toti pupicii din lume.
Insa pe masura ce creste – va trebui sa fiu foarte atenta la limbajul ei. Sa-i ofer iubirea de care are nevoie asa cum o poate intelege ea, nu doar cum am eu nevoie. Sa o fac pe ea fericita.

Imi va fi usor sa fac asta?
Si da, si nu.

Da – pentru ca am capacitatea sa-i descifrez tendintele, si stiu ca e important sa fac asta.

Nu – pentru ca mai stiu si ca sufletelul ei frumos si minunat a venit pe pamant cu niste lectii, oricat de mult as iubi-o eu.
Aceste lectii.... nu stau in puterea mea sa le anulez total... oricat de spirituala as fi, oricat de constienta si asumata as fi in constiinta mea.
Fiecare suflet care primeste o viata in carne – vine cu un set de lectii, oricat de ZEN s-ar modela si i-ar modela pe ei parintii lor.

Revenind la vindecarea de parinti.
Nu exista un leac miraculos – inghitit intr-o repriza si gata – s-a dus tiparul din subconstient.
Ceea ce se imprima in tine ca soft de baza are nevoie de reconfigurare.
Cu rabdare.
Si mai ales cu intentia clara de a face asta – oricare ar fi drumul de parcurs.
Drumul nu e niciodata usor.
Pentru ca egoul, sfera mentalului s-a cladit exact pe aceste detalii: fundatia este reprezentata de ei – parintii.

Ca sa refaci fundatia – e nevoie de curaj, un curaj aproape nebunesc, ar spune un spirit conservator – amenintat ca-si va pierde toata personalitatea, tot Eul.

Eu pot sa spun atat:
Baza fiecarei traume este data de credinta ca cineva nu a fost iubit.
Totul se rezuma la asta.
Un om poate fi lezat la radacina doar prin frica si lipsa de iubire. Frica are la baza intotdeauna sentimentul de neiubire.
(Ai observat cand esti indragostit – cate acte de curaj fantastic faci?)

Intelege ca ai fost iubit. In totalitate.
Intelege ca parintii tai atat au stiut si au putut.
Acesta este limbajul lor.
Ei ti-au vorbit intotdeauna asa cum au stiut ei, nebanuind ca tu nu intelegi,  ca tu ai alt limbaj.
Ti-au vorbit asa cum au crezut ca este cel mai bine. Ti-au vrut binele, chiar daca uneori au „dat cu bata-n balta”.
Nu au terminat facultati de psihologie si filosofie, nu s-au specializat in metafizica.
Fiecare parinte din lumea asta poarta in el la randul sau un copil ranit, sau neimplinit.
Pe care incearca sa-l vindece prin copilul sau copiii carora le da nastere la randul sau.

Toti iubim.
Chiar si cei mai „rai” dintre noi.
La baza avem o nevoie unica: nevoia de iubire.
Fiecare pe limba sa.


O dedicatie speciala pentru un om puternic si frumos