joi, 29 ianuarie 2015

Carari din labirintul unui initiat


In vremea adolescentei mele (parca au trecut 1000 de ani de-atunci) imi cadeau in mana carti „grele”, care pe vremea aia erau considerate oculte.
Si le devoram.
Citeam ca o maniaca, si cu fiecare rand speram sa devin fantastica. 

Ma imaginam o vrajitoare puternica, ce manipuleaza materia cu privirea. Imi doream putere, si mi-o doream cu ardoare.
Imi spuneam in sinea mea ca atunci cand voi reusi sa fac chestii iesite din comun, atunci am sa fiu stapana pe propriul meu destin.

Ignoram toate pasajele in care eram redirectionata catre sinele meu.
Imi spuneam ca cei care scriu cartile alea – nu inteleg ca intai trebuie sa ai puterea, si abia apoi te poti repara pe tine.
Initiam discutii imaginare cu ei, si le atrageam atentia ca ordinea in care au structurat informatia in carte - poate induce in eroare.

Ma gandeam apoi ca – fiind vorba de invataturi oculte – cu siguranta cei care scriu carti au metode oculte de a revela informatii, menite sa fie intelese numai de catre initiati.

Aveam un maestru care ma alimenta cu carti.... pe vremea aia cartile astea erau ceva.... aproape inaccesibil.
Imi inmana fiecare carte cu mare insemnatate, aproape ca un ritual... ma privea in ochi si imi spunea sa o citesc cu mare atentie, si sa las egoul deoparte cand integrez informatia.

:)))) Mi se parea ca exagereaza, si uneori gandeam:
 „Egoul tau e cam ciufulit aici.... Faci ca totul sa para atat de important doar pentru ca sunt cartile tale!”

Eu imi luam de fiecare data informatiile ritualice, ma grabeam sa fac minuni.
Ma calca pe nervi de cate ori imi insinua ca am de lucrat la Ego pentru a deveni cu adevarat puternica.

„Ce Ego? Nu vezi ca nu am orgoliu deloc? Te uiti prin mine si te vezi pe tine, sau ce ai?” – gandeam eu deranjata.

.... Atat intelegeam eu din Ego. Nu am orgoliu – gata, m-am spalat pe maini, sunt fara pata. Eram convinsa ca bunatatea mea este un semn de superioritate spirituala, o dovada a faptului ca mi-am ucis egoul din fasa.

:))))) Eram tare comica.

Acum inteleg cat eram de comica si ma intreb cum a reusit sa se abtina de la ras de atatea ori maestrul meu, dar mai presus de asta, inteleg ca prietenul meu sensei chiar era un maestru.
Hohotea cu tot sufletul uneori, si mi-era aproape ciuda pe el. Mi se parea ca nu ma ia deloc in serios, si ca face pe interesantul cu mine.

Eram hotarata sa-i arat ca rade ca prostul degeaba. Tin minte ca la prima mea experienta de decorporalizare am gandit:

„Sa te vad acum cum razi, desteptule. Ia de-aici Ego!”

Nu am reusit sa-l impresionez cu reusita mea. I se parea ca am ratat o experienta valoroasa. Mi-a spus ca este un inceput bun, dar data viitoare sa o fac mai asumat, sa las fascinatia deoparte.
Eu eram mandra de smecheria mea. Dom’le... cati ies din propriul corp si se pot privi din tavan?
El ma intreba ce am inteles din experienta.
Pai ce sa pot sa inteleg? Ca sunt smechera! Tu ce nu intelegi?

... Eram atat de smechera incat am uitat complet sa studiez macar felul in care ma simt de acolo de sus. Nu am incercat sa simt peretii, nu am dat atentie felului in care respir, daca respir, ce simturi am, ce pot sa fac.... Cine sunt...
Mi-am privit corpul de sus – dupa care am intrat inapoi in el.
Mi-am promis ca data viitoare am sa-i fac o vizita chiar lui, si am sa-l sperii.

El ma directiona spre mine, iar eu trageam spre exterior.
Cautam baghete de maslin, anse, cristale fara fisuri, carti rare de Tarot.....
Vroiam actiune... sa ma lase cu teoriile lui despre auto-control, ce auto-control?  Hai sa facem ceva, un hocus-pocus, un cerc magic, ceva!

.... Au trecut cativa ani buni pana am inteles.
Cand am „vazut”, si am dat atentie la ce „vad”.

Nimeni si nimic din exterior nu putea sa-mi dea putere.
Si puterea nu sta in demonstratii de forta.

Eu si numai eu.
In mine era cheia.

Fiecare sentiment al meu este o informatie deschizatoare de porti.
Absolut fiecare sentiment.

Nu sunt puternica pentru ca deschid involuntar porti, sunt puternica abia atunci cand stiu exact cum le deschid, cum le inchid, si mai ales care sunt portile potrivite binelui meu cel mai inalt.

Nu eram puternica atunci cand manipulam materia doar pentru ca stiam niste trucuri.

Am devenit puternica abia atunci cand am inteles rostul materiei.

Nu am inteles rostul materiei pana nu mi-am inteles rostul meu.... al esentei mele.

Am iesit din obscuritate atunci cand am inteles ca eu – Andreea ... nu sunt de fapt doar atat.
Andreea este doar un rol temporar, un episod in care experimentez. Dramele mele, fricile mele, iubirile mele, intamplarile mele – sunt circumstante temporare.
In momentul in care sufletul meu iese, atunci cand transced planul asta – toate povestile mele raman atat: povesti. Neesentiale.

Ramane doar esenta. Procentul de iubire integrata. Nivelul echilibrului cumulat.

Acolo... acasa... imi aduc aminte sute de povesti in care am intrat, si imi dau seama ca nu ma identific cu niciuna. Sunt doar experiente temporare.
Sufletul meu nu poarta ranchiuna din viata asta fata de tatal care mi-a distrus copilaria, nu pastreaza dorinta de a fi iubita de tipul ala la care am tinut mai mult decat la mine, nu calculeaza procentual karma cu verisorul din viata asta care ma oboseste..... 
Si de fapt tata nu e tata, iubitul nu e iubit, verisorul nu e verisor.... toti sunt colegi de scoala.

Sufletul meu nu se identifica deloc cu rolul pe care mi l-am ales in viata asta.
E doar un joc de rol.

La scoala (atat la psihologie cat si la jurnalism) – faceam jocuri de rol. Erau extrem de utile. Intram in personaje diverse si le jucam pana intelegeam o postura.
La sfarsitul orei – dadeam mana cu colegii si schimbam impresii. Evident, fiecare isi analiza propriul rol, fara a se identifica cu el.
Toti eram colegi, si toti contribuiam prin jocul nostru la descifrarea unor sentimente si impulsuri.
Nici macar o singura data nu mi-a dat prin cap sa raman dupa ora in rolul victimei accidentului rutier. De ce as fi facut asta?


Acolo, acasa.... acolo sunt cu totul altceva. Nici unul dintre rolurile date pe pamant nu ma definesc ca spirit.
Ma defineste doar echilibrul personal. Intelegerea. Cu cat in vietile mele invat mai multe posturi, cu atat spiritul meu cumuleaza mai multa cunoastere, o intelegere mai profunda.

Revin la exemplul cu scoala.
Faci o facultate, esti doxa de informatie, dar esti in ceata totala fara practica.
In momentul in care faci practica, abia atunci integrezi informatia la valoarea sa integrala.

Sa spunem ca faci o facultate de stiinte economice. Ce sa poti sa intelegi dintr-un sir interminabil de conturi? Habar n-ai. Abia cand pasesti in biroul de contabilitate al unei institutii - incepi sa le intelegi rostul. Pana atunci – sunt doar niste cifre cu niste denumiri ciudate.

Practica.
Asta face sufletul meu pe pamant.
Asta face sufletul meu in rolul Andreei.
Asa cum a facut si in rolul araboaicei care a blestemat pe Talmud, asa cum a facut si in rolul vrajitoarei care trimitea sageti  si sfere de lumina informate, asa cum a facut in multe roluri....

Acum, eu – Andreea - nu ma mai identific cu rolul araboaicei sfasiate de durere. Am alt rol.
Dar rolul acela a fost viata mea odata. A fost tot ce aveam.

Acum, eu – Andreea nu mai iubesc acelasi barbat, nu mai cresc acelasi copil, nu mai am aceeasi mama. De fapt, barbatul pe care l-am iubit odata – in viata asta mi-a fost bunica.
Nici o clipa nu ma gandesc la ea ca la cineva cu care as mai vrea sa fac dragoste....
Nu mai joc acelasi rol, nu mai am aceleasi lectii, nu mai sunt aceeasi femeie.

Eu, Andreea – nu sunt o femeie.
Sunt un suflet.
Acum femeie, alta data barbat... de fiecare data altcineva, cu alte sentimente, cu alte povesti, cu alte lectii.

Daca sufletul meu s-ar identifica cu toate jocurile de rol din fiecare incarnare in parte.... ar fi un suflet cu personalitate multipla..... aaaatttttaaaaaat de multipla.......

Sunt un spirit.
O esenta pe care o rafinez cu fiecare viata experimentata.
Fiecare sentiment inteles si stapanit - este o reusita extraordinara.
Este un plus de putere personala.

Puterea personala sta in intelepciune. In echilibru.

Pe vremea cand imi cautam puterea in povesti fantastice .... ii dispretuiam pe cei care vorbeau atat de putin despre actiuni, si insistau atat de apasator pe sentimente.

Viata mi-a dat.
Atatea actiuni pana am inteles sentimentele.

Cand am inteles sentimentele?
Cand am fost dispusa sa ies din rolul Andreea, si sa privesc cu detasare si modestie tot ce ma inconjoara.

Nu cum se raporteaza totul la mine.... ci totul ca tot... din care fac si eu parte, la fel ca fiecare entitate din Universul asta.
Al carui buric nu sunt eu :)

Spiritualitatea nu consta in numarul de definitii cumulate la nivel mental, si modelate pe propriul interes de moment al unui rol...
Spiritualitatea nu consta in cautarea frenetica a unui sens doar pentru rolul din viata asta.
Spiritualitatea nu consta in clisee.

Spiritualitatea incepe abia atunci cand dispare atasamentul fata de rol.

... Pana sa pricep asta.... am batut sute de carari ocolitoare.

Ma cautam intr-un labirint, eu pe mine, si labirintul parea extrem de incalcit pana cand mi-am definit cautarea.
Eu raportam totul la Andreea. La povestile ei.
M-am gasit de atatea ori, si am trecut pe langa mine usor enervata.... nu stiam ca sunt eu, nu ma cunosteam, eu cautam acea fateta cu care eram familiara.
Ma identificam cu rolul Andreea si pierdeam esenta.
M-am tot lovit de esenta, si am tot ocolit-o, pana intr-o zi cand – obosita de cautari – am facut o pauza in dialogul interior.
Daca am tacut.... am putut sa aud cu claritate raspunsul intrebarilor mele.
M-am gasit eu pe mine. Pe adevaratul „mine”.
Sinele meu superior. Atat de greu de ignorat, si in acelasi timp atat de greu de vazut....
E greu de gasit in vacarmul unui dialog interior frenetic.
E greu de ignorat atunci cand mentalul tace. Sau macar vorbeste mai incet.

(Deschid o paranteza:
Ritualul meu de dimineata este sa-mi beau cafeaua in timp ce ma uit la postarile prietenilor mei pe facebook.
Dimineata de dimineata – citesc clisee. Credinte definitorii. Rute neuronale. Expresii ale directiei dialogului interior – de genul:

„Cainele este cel mai credincios prieten, el nu te va trada niciodata”
„Un prieten adevarat nu te lasa la greu”
„In viata ta ai nevoie doar de cei care au nevoie de tine”
„Cand viata te loveste – ridica-te si spune-i ca loveste ca o zdreanta”
„Stii ca este „the one” atunci cand nu-stiu-ce...”
„Viata este o curva, deci invata sa o f...i bine”
Etc..... etc.....

Dupa ce posteaza fiecare – stiu care ii sunt framantarile, si de-a lungul timpului am depistat un pattern pentru fiecare.
Nimeni nu m-a surprins pana acum.
Atat in momentele bune, cat si in cele triste –fiecare din lista mea de prieteni isi demasca – in diverse feluri – setul de limitari egotice.

Majoritatea traiesc aratand cu degetul in exterior.... prietenii tradeaza, oamenii sunt instabili si nu stiu sa iubeasca, viata e o curva, partenerii te pot rani, sufletul – pereche e greu de gasit, e nevoie de un manual tehnic pentru a-l depista..... etc.... etc.....
Repet ceva ce am scris de mai multe ori: De cate ori lansam degetul aratator in exterior – trei degete sunt indreptate spre sine....
Insa cine sa accepte ca poate el insusi este mai putin decat impecabil in raport cu restul lumii, si in raport cu sine?...
Egoul nu accepta asemenea tampenii, nu se judeca pe sine, si nu are nici un interes sa se auto-demaste.
Acesta este un mecanism, nu Sinele insusi – prin urmare nu se poate cunoaste decat in raport cu cantitatea de suport primita din exterior...
Paradoxal, cantitatea de suport primita din exterior este invariabil egala cu cantitatea de suport interior....
Paranteza inchisa)

.... Am facut  cateva hocus-pocusuri in viata asta, chiar si inainte de a ma gasi eu pe mine...

De fiecare data s-au produs in momentele in care intentia mea a surclasat nevoile egoului (nevoia de a avea dreptate, nevoia de a fi smechera, nevoia de a fi recunoscuta, validata, sustinuta din exterior, nevoia de a ..... nevoia. Sfera egoului e nevoiasa.....)

Intentia are putere.
Magia se bazeaza pe intentie.

.... Intentia ferma e greu de sustinut cu mentalul care se auto-ataca in permanenta cu posturi nevoiase......


marți, 20 ianuarie 2015

Un episod de smerenie din viata mea



De cand am ramas insarcinata – locuiesc impreuna cu parintii si cu fratele meu.
Pentru mine asta este ca un fel de pedeapsa suprema.


Dupa atatia ani in care mi-am exersat independenta la cel mai inalt nivel, mi-am format mici tabieturi personale, dar mai presus de toate am reusit sa vindec acel copil ranit, speriat, inabusit, trist – care a crescut in aceasta familie....
I-am iertat, i-am inteles, i-am compatimit chiar... insa tot timpul spuneam:
 „Ii iubesc enorm, dar de la distanta. Ii iubesc cel mai frumos de la distanta”.

Tata alcoolic, mama borderline.
Produsul unirii acestor doi indivizi este asa cum suna: tambalau.

Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca tata nu a crezut nici o clipa in cuvintele rostite de-a lungul vietii, ca de fapt nici macar nu-si da seama ce face atunci cand este imbuibat de alcool, si ca pana la urma el nu este o autoritate suprema in judecati de valoare, astfel incat orice ar spune sau face el - nu are legatura cu mine, cu vreo greseala de-a mea, cu fiinta mea.
El are o problema cu el. Si el este un om cu probleme.
Iar eu nu depind de validarea lui.

Mi-a luat si mai multa vreme, si o facultate de psihologie - sa inteleg ca mama este un om cu probleme.
Ca variatiile sale de comportament fac parte din gama de simptome ale unei tulburari de personalitate. Ca nimic din ceea ce m-a ranit de-a lungul timpului nu este ceva ce ar face ea daca ar fi sanatoasa.
Ca atat ea cat si el sunt oameni cu probleme grave, probleme care provin din radacinile lor, nu au legatura cu mine, copilul lor, ci au legatura cu copilul din ei, cu copilariile lor nefericite, cu povesti inimaginabile – de abuz, de abandon, de umilinta.

I-am inteles la un moment dat in viata mea, si m-am eliberat de ei, mi-am asumat evolutia propriei fiinte fara a ma agata de povara limitarilor lor. Am iesit din rolul de copil abuzat psihic, si mi-am luat viata in propriile maini, constienta ca nu mai depind de ei din nici un punct de vedere, si acum e treaba mea sa ma definesc ca om.

Am devorat toate informatiile despre tulburarea borderline la scoala. Mi-am facut tema de examen la practica pe acest subiect.
...Am luat 10 cu mentiunea ca merit de fapt nota 2, pentru ca studiul expus de mine contine elemente pe care colegii mei nu au sa le inteleaga nici dupa ce au fi absolvit facultatea, fara sa faca un master pe o psihoterapie.
Plus ca mi-am ales studiu de caz in familie, lucru care in mod normal e interzis. Subiectivitatea e un factor in detrimentul unui diagnostic corect.

Profesoara mea a cantarit ceva inainte sa-mi puna nota.
Nici macar nu ma interesa nota... nu facusem asta pentru nota.... eu asteptam un raspuns: e corect diagnosticul?
Da sau nu?

Medicul curant al mamei pusese alt diagnostic, iar eu l-am devalidat.
Am pornit studiul de la a descoperi depresia, si am ajuns sa fac diagnostic diferential.
Am stat de vorba cu medicul mamei si raspunsul acestuia m-a convins ca o trateaza superficial.

Am avut un curaj extraordinar sa apar in fata profesorilor la examen si sa prezint un caz de diagnostic diferential, unde diagnosticul initial a fost parafat de un profesor-doctor....

Mi-am asumat si o nota mica, si reprosuri, si orice – numai sa inteleg. Trebuia neaparat sa-mi inteleg mama ca sa pot merge mai departe fara ancore.

Dupa deliberari tensionate cu un alt profesor ... mi-am primit si raspunsul, si nota.
Nota 10, dar raspunsul.... raspunsul m-a vindecat de ani de intrebari si suferinta.
Gasisem diagnosticul corect. L-am digerat din postura specialistului, asa incat am gasit drumul spre intelegere. Am inteles-o.

In acelasi timp am inteles ca persoanele din familia celor care sufera de aceasta tulburare sunt afectati in asemenea masura incat toti – la randul lor au nevoie de sustinere psihoterapeutica. Asa scrie in DSM, si asa este de-adevaratelea.

Fratele meu – despre care o sa vorbesc in continuare – certifica asta cel mai bine. Inghite stabilizatoare psiho-emotionale de cativa ani. Anxietate.

Traiul cu ei in aceeasi casa nu este tocmai unul de poveste, asa cum vezi in filme.... cum se aduna familia in jurul mesei, si fac rugaciunea de multumire pentru masa indestulata si binecuvantarile de peste zi....

E mai degraba o scena din filmele de actiune, unde la un moment dat nu mai intelegi care e personajul pozitiv si ala negativ, ca toti dau cu mitraliera, si tot ce se intelege e ca e zgomot mult si tasneste sange cand din unul, cand din altul...

Si de cand locuiesc cu ei... ei bine au fost multe scene. Toata lumea se cearta cu toata lumea. Cu motiv sau fara motiv.
Fratele meu – a invatat un mecanism de aparare ... pe masura ranilor: defensa prin ofensa.
Nu mai asteapta sa fie busit, ataca el direct. Asa detine controlul.

.... De cele mai multe ori ii inteleg motivele ...

De cand am nascut, nu-mi doresc ceva mai mult decat liniste pentru copilul meu.
Pentru asta, fiecare rabufnire a lui este un pumnal in inima mea. De cate ori imi tresare copilul din somn, de atatea ori ma doare, si simt nevoia sa o scot din mediul toxic.

Imi iubesc fratele, il inteleg, dar de cate ori tranteste, urla si ameninta.... e agresorul copilului meu nevinovat.

Asa se face ca intr-o seara... cu fetita in brate... asist la urletele lui catre mama, si il combat.
I-am luat apararea mamei .
Evident, tot valul de agresivitate ce se cerea descarcat – s-a redirectionat asupra mea.
Nici eu n-am fost descarcata de mult, astfel incat din doua miscari s-a incins totul pana la extrem.
M-am trezit ca sare pe mine, cu copilul in brate fiind. Intr-o fractiune de secunda s-a petrecut totul.  El s-a napustit peste mine, mama s-a bagat intre noi, eu l-am rugat „sa-si tina ideea” ca las copilul din brate si ma intorc „sa o dezbatem”....
Am fugit in camera mea, sa-mi pun copilul in siguranta, insa nu am apucat sa o las din brate cand el a dat navala peste noi, oprit – la fel – in ultima clipa -  de mama si bunica. Il tineau ca in filmele alea cu prizonieri agresivi care trebuiesc tinuti cu lanturi la picioare.

Am inteles imediat ca daca mai scot un cuvant – copilul meu plateste.
El nu avea nici un control in acel moment.
Era in stare sa ma loveasca cu copilul in brate. Aproape a atins-o in momentul in care s-a napustit pe mine.
Fetita mea era in stare de soc.
Avea cateva luni... nici sa planga nu a avut curaj.... I s-a incordat tot corpuletul si privea cu ochisorii larg cascati si pumnii stransi in fata....

Am ramas tacuta in camera, cu ea in brate, strans la pieptul meu, pana i s-au relaxat muschii.... As fi preferat orice, chiar si sa fiu torturata, in locul acelei trairi a copilului meu.

... In timp ce-mi linisteam copilul... el continua sa urle. Arunca cuvinte grele, pe care in alte conditii le-as fi combatut cu alte cuvinte si mai grele,  ca doar sunt doldora de cuvinte...

Fortata de imprejurari, doar am auzit. Am incercat sa nu ascult. Ma ranea.
Insa ele – cuvintele – nu se lasau ignorate....

Asa ca – la un moment dat am ascultat.

Imi reprosa exact ceea ce eu ii reprosam lui.
Un zambet mi-a mijit in coltul gurii....

„Hmmm..... iata cum se proiecteaza in mine....” – mi-am spus, si m-am si felicitat pentru cum am putut sa inteleg eu un mecanism al agresorului meu....

„Sunt oglinda ta, tu esti ceea ce-mi urli mie... Uita-te la tine si vezi-te.... esti tot ce-mi reprosezi mie.... Nu eu, tu! Tu!”

...Si apoi multumita de iscusimea mintii mele care a reusit sa se detaseze atat incat sa desluseasca asta.... am inceput sa reiterez definitiile pe care le stapaneam cu privire la mecanismele de proiectie, la oglinda care fiecare este pentru fiecare....
Ce mai.... eram acest Freud al umanitatii.... eram un Einstein imbunatatit... eram tatal lui Jung, mama lui Paracelsius... eram profesoara lui Levi....

Aproape ca nu-mi mai incapeam in piele de fantastica ce eram....

Ma vedeam deja scriind carti, pe care se imbulzeau sa le cumpere profesorii, dand autografe cu dedicatie pentru Gregg  Braden.... ce mai! Eram pe val!

.... Si valul s-a integrat in mare la un moment dat.

Am inghitit in sec, ca si cand mi-am luat una peste ceafa.

O voce calma, detasata, usor amuzata, dar ferma imi bantuia interiorul:

-         „ Ok, smart-ass, esti tare ... acum spune-mi cine este oglinda TA....”
-         „ In nici un caz EL!” – am raspuns automat, lezata de insinuare.
-         „Tu nu ai oglinzi? La tine nu se aplica legea asta? Hihi...” 
-         Termina cu insinuarile de prost – gust! Nimic din el nu ma arata pe mine! Cum indraznesti sa ma compari cu un om care a sarit sa ma bata cu copilul in brate?!”
-         „A sarit din senin? Tu nu ai facut nimic?”
-         „Nu fii mitocan. Nu eu am sarit la bataie. Eu doar l-am combatut.”
-         „Deci nu s-a certat singur, si nu a sarit din neant”
-         „Hai ca asta e deja prea mult. Nu ma compara cu el! Doar m-am aparat. Si de fapt am aparat-o pe mama. Ca e nedrept. Cum sa ma oglindesc in el?”
-         „Si el de ce a urlat?”
-         „De nebun”
-         „Si tu ai fost mai inteleapta?”
-         „Nu neaparat. Dar nu eu am inceput.”
-         „Deci daca tu nu ai inceput, inseamna ca tu nu te-ai certat”
-         „Ba da, m-am certat. Dar tu esti cap-sec si nu faci diferenta dintre a te apara si a fi agresiv”
-         „Tu intelegi sa te aperi – folosind armele agresorului? Credeam ca asta se numeste lupta”
-         „Ce vrei sa spui? Adica trebuia sa tac? Adica el sa urle ca handicapatul, si eu sa-l las sa-mi toace nervii pana la epuizare?”
-         „Deci te-ai enervat”
-         „ ... Logic ca m-am enervat...”
-         „ .... „
-         „ Ba, nu stiu ce vrei de la mine, dar cert este ca ma intelegi gresit. Esti cap-sec”
-         „Poate ca sunt. Lumineaza-ma tu.”
-         „Nu cred ca vreau sa continui. Ma deranjeaza tonul tau si insinuarile tale.”
-         „ Ma rtetrag. Dupa ce imi spui ce te deranjeaza la tonul meu”
-         „Vorbesti calm, dar arunci sageti. Esti agresiv. Si nedrept”
-         „ .... „
-         „ Got the point?”
-         „ .... ”
-         „Ma, cu tine vorbesc!”
-         „Nu te-ai intrebat cine sunt”
-         „Cine poti sa fii? Vreun spirit. Unul cam imatur – ca sa nu te jignesc mai tare”
-         „Eu sunt tu. Sinele tau. O instanta a ta – cea a observatorului.  Ai putut sa ma auzi pentru ca ai tacut”
-         „ ...... „
-         „ Got the point?”

Atunci m-am smerit. Cand am inteles.

Nu atunci cand am tacut, fortata de imprejurari.
Atunci nu am fost smerita. Il atacam cu forme-gand dintre cele mai sinistre.  Toate maruntaiele mele erau revoltate, aruncam cu ce aveam mai agresiv in mine pana cainele a inceput sa se sufoce in casa. Pur si simplu se sufoca de parca cineva il sugruma.
Pe moment am crezut ca frate-miu il agreseaza.
Il auzeam urland in continuare si mi-am dat seama ca nu are cum sa sugrume cainele si sa vorbeasca atat de fluent in acelasi timp.

Eu il agresam. Gandurile mele erau atat de toxice incat raneam fizic. Cainele prelua.

N-as fi acceptat imaginea asta despre mine niciodata.... dar oglinda nu minte niciodata.
Nici macar in cazul meu.

-         „Mai esti aici?”
-         „Da”
-         „Sunt oribila”
-         „Nu”
-         „Vreau sa smulg partea asta din mine. Nu accept sa fiu asa.”
-         „Din nou esti agresiva”
-         „Dar nu vreau sa fiu! Ce sa fac?”
-         „Fa pace cu tine”
-         „Cum sa fac asta? Ma iubesc, sunt ok cu mine, dar partea asta e un monstru, nu are ce sa caute in mine!”
-         „Nimic nu e un monstru. „
-         „Hai pe bune...”
-         „Na”
-         „Adica sunt agresiva, si sunt un fluturas ce zboara pe campii... sau ce?”
-         „Nu. Adica ai in tine si agresivitate. E alegerea ta sa o manifesti in sensul distructiv. Schimba polaritatea, si ai sa-i dai o intrebuintare distincta.”
-         „Adica cum sa fac asta? Ce intrebuintare sa-i pot da in afara de cretinismele astea mancatoare de energie?”
-         „Fa pace cu ea, accepta ca e in tine, si ca tu o guvernezi pe ea. Atunci ea e la mana ta, nu tu la mana ei. O poti folosi in studiu – spre exemplu. Se va numi pasiune, si te va ajuta sa nu te dai batuta la prima chestie greu de inteles – spre exemplu.”
-         „Adica pasiunea e agresivitate?”
-         „Adica pasiunea e o agresivitate polarizata pe intentia ta. E o concentrare indarjita, pe care tu o stapanesti, si ti-o asumi integral. Recunoaste ca ai nevoie de ea de multe ori.
Spre exemplu cand ai facut lucrarea de examen la practica, cea cu diagnosticul diferential.
Daca nu o aveai – cedai la prima discutie cu doctorul mamei tale.
Mergeai pe mana lui, fara curajul de a-ti valida propriile observatii. Ar fi fost o lucrare buna, dar mediocra, si goala de sens.
Mama ta nu ar fi luat niciodata tratamentul corect, iar tu nu ti-ai fi inteles niciodata mama.
Atunci ti-ai folosit agresivitatea in polaritatea in care ti-era necesara sa descoperi ceva important. Ai fost curajoasa.”
-         „Cred ca inteleg, dar nu stiu exact de unde sa ma apuc. Nu e ca vreau sa fie in mine asa cum e acum... „
-         „Apuca-te cu inceputul”
-         „Bine ca esti tu destept”
-         „Inceputul esti tu cu tine. Accepta-te. Fa pace cu tine. Lasa competitia, si lasa judecata. Iubeste-te. Fii tu stapana sentimentelor tale, nu le lasa pe ele sa te „joace pe degete”. E atat de simplu. Ori le stapanesti, ori ele te vor manipula.”
-         „Nu esti autentic acum. Debbie Ford spunea asta – in Efectul Umbrei”
-         „Dar eu sunt tu. Normal ca ma folosesc de cunostintele tale. Vezi? Totul e in tine. Trebuie doar sa stapanesti.”