joi, 27 iulie 2017

Just shoes

Întâia oară când am conștientizat că am o relație specială cu moda, dar în special cu pantofii, a fost pe la 12 - 13 ani. 
Atunci mi-am dorit pentru prima dată cu toată ființa mea ceva. O pereche de bocanci expuși în magazinul ”Magico” din centru. Cred că am intrat cu mama pentru niște jucării, sau caiete, ceva. Dar ochii mei s-au lipit instant de bocancii stil rock, talpă militărească, înalți până la mijlocul pulpei, cu șireturi în față, de jos până sus, date pe după niște găici metalice.

Mi-am zis în sinea mea că magazinul este într-adevăr magic, devreme ce eram magnetizată efectiv de o pereche de încălțări.
Mama a considerat, de asemenea, că numele magazinului reprezintă un adevăr incontestabil cu privire la ce efecte degajă-n om.

Până-n ziua aia nu am dorit niciodată nimic.
Am fost un copil bătrân de când m-a născut. 

Fiind prima născută în familie, absolut toată lumea era înnebunită să-mi satisfacă  orice capriciu. Erau pregătiți să-mi aducă luna de pe cer și câte stele vreau eu. Bunicul după mamă - cadru militar cu multe trese. Bunicul după tată - funcționar respectabil într-un orășel din Bihor. Tata - inginer la Porțile de Fier. Mama - șefă de magazin tricotaje. Pe vremea lui Ceaușescu - toate astea însemnau că eu puteam să mănânc banane și portocale când vreau eu, fără să stea nimeni la coadă. De asemenea, puteam să am la discreție sucul acela negru pe care îl procurau doar privilegiații. În general, puteam să am fix ce-mi doresc.

Iar eu nu-mi doream nimic.

Toată familia era exasperată cu privire la acest inconvenient. Eram o fetiță care-i punea pe toți în dificultate, prin lipsa oricărei necesități care să poată fi satisfăcută imediat. 
Eram sănătoasă tun pe de-asupra. 
Iar ai mei aveau pile pe la cei mai renumiți profesori pediatri.  
Ghinon. 
Mă încăpățânam să nu am nevoie de nimic din toate aceste privilegii de care ar fi putut beneficia ei fără efort. 
Bunica totuși a considerat că nu-i ok chiar să nu apeleze la numele său, mai ales că eu eram cam slăbuță. Așa că m-a dus la somitatea aceea de profesor, care a primit-o fără programare. Ca pe o mare doamnă ce era, fiind soție de cadru militar. M-a prezentat în toată splendoarea mea și i-a cerut să mă repare.
- Dar care-i problema, doamna B.?
- Domnule doctor, fata asta nu vrea nimic. Îi dăm numai bunătăți, avem borcănele cu pasteurizate de la sârbi, ciocolată, fructe, iar ea strâmbă din nas la tot. Abia mănâncă câte-o felie de portocală, de gura mea. Uitați și dumneavoastră ce slabă e. Și dacă noi n-avem grijă de ea.... păi copilul ăsta nu poartă nimic nefiert, e ținută ca la sterilizare, avem de toate, și ea nimic. O duc afară-n parc, și în loc să se joace cu copiii, ea face desene pe nisip. Stă și se uită la ei ca la proști. Ceva nu-i bine cu ea, doctore.

Doctorul m-a verificat pe toate părțile, și-apoi i-a stricat definitiv ziua bunicii.

- Doamnă, fetița e sănătoasă tun. Așa copil să tot ai. Problema nu-i la ea, problema-i la dumneavoastră. Ia n-o mai sterilizați atât, și mai lăsați-o să mănânce și de pe jos, doamnă, că așa-și face copilul imunitate. Să mai roadă din pereți, să mai scormonească-n pământ, să se târâie cu genunchii-n nămol. Și lăsați prostiile astea cu mâncarea. Să mănânce cât îi pică bine, și să n-o-ndopați cu porcării din Sârbia, că dacă se umflă ca un pufulete artificial nu devine mai sănătoasă. Dați-i cât mai natural, și-o să-mi mulțumiți când o crește ea mare. Iar cu copiii-n parc să se joace când vrea ea, doamnă. Ăsta nu-i un copil apatic. S-o lăsați să-și trăiască copilăria după firea ei.

Bunica a rămas profund marcată de această recomandare, și toată viața ei a povestit acest episod la oricine i-a trecut pragul. Îl știu pe de rost, de mică. 
La noi în casă a fost dramă.
Cred că astea cu CSF? NCSF - de pe facebook, provin fix din familia mea, din perioada anilor mei de copilărie. 

Copil bătrân am fost.

Le-am sfidat cu obstinență toate intențiile de a-mi aduce luna de pe cer.
Nu doar că nu am cerut nimic, dar nici măcar la insistențele lor n-am colaborat.  N-au putut să mă-nvețe să vreau, oricât s-au zbătut. 
Îmi aduc aminte că le puteam înțelege gândurile. Eram prea mică să știu că asta nu e ceva normal. Mă străduiam să le îndeplinesc dorințe, dar dorințele lor erau aproape abuzive în ceea ce mă privea. Răzgâiala pe care o așteptau ei de la mine, nu făcea parte din putința mea.
Când au apărut și frații mei, primeam totul în porții egale. Eu tot ce primeam împărțeam la doi și le dădeam lor. Dar ai mei erau deja împăcați cu necazul, și-și satisfăceau nevoile prin cei doi frați ai mei care erau opuși la personaliate față de mine. Ei doreau. Și erau și bolnăvicioși, amândoi. Ai mei aveau ocazia, în sfârșit, să se zbată pentru copiii lor. 

Când am zis că vreau bocancii, mama a trăit un șoc.  Întâi a crezut c-a-nțeles greșit. Eu am zis din nou, hotărât. Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, și-n momentele alea am înțeles inchiziția. Revolta mamei în fața atitudinii mele ieșite din șablonul cu care se resemnase-n timp, îmi dădea fiori pe șina spinării. Acum, ceva nu era-n regulă cu mine - pentru că, în sfârșit, doream!

Nu mi i-a cumpărat pe loc. Pur și simplu a fost prea mult pentru ea. A trebuit să metabolizeze acest șah al ființei mele, care i-a zăpăcit mereu nevoia de predictibilitate. 

Dar mi i-a cumpărat curând. Întâi pentru că, atunci când am dorit ceva - am stăruit. Și-apoi, pentru că mama a-nțeles că asta ar putea fi o ocazie unică. Să cer eu ceva.

Ăștia sunt primii mei bocanci.



Pur și simplu i-am iubit. Odată cu ei, am început să asortez. Mi-am definit un stil propriu de la acea vârstă fragedă, tot în ciuda așteptărilor mamei, care, evident mă dorea ca o păpușă, cu danteluțe, fundițe, condurași de lac cu fundiță.

Eu mă defineam pe un stil pop-rock. Bocancii - elementul de bază în toată construcția. Asortați la colanți în culorile pământului, spre disperarea mamei pentru care ce nu strălucește sau nu-i strident - n-are valoare. Sau la rochițe scurte din bumbacuri. Albe, negre, verzi, maronii, crem. Pantaloni scurți (foarte scurți) de blugi. Și rupți pe de-asupra. Fuste lungi până-n pământ, în formă de A. Aceleași culori plictisitoare în ochii ce s-ar fi bucurat de galbenuri puternice, auriuri, movuri, blink-blinkuri.
O singură fustă-n cloș am acceptat de la ea, că era în culoarea albă cu niște frunze tomnatice printate. Și era mini.
Apoi mi-a cumpărat cu bucurie o rochiță tot în cloș, portocalie. Un portocaliu așezat, domol. Cu ceva alb. Partea de top îmi acoperea doar bustul, cu un guler lung, pe după gât, pornind de undeva din talie. Alb. Umerii goi. Spatele gol. Era dintr-un doc, cred.
În sfârșit arătam ca o păpușă Barbie. 

Una cu bocanci.

Cam așa era rochița. Dar portocalie cu alb. Și guler după gât.

Apoi au apărut hainele din piele. Pantaloni din piele, geacă din piele. Și rochițe în stil gotic. Nebunie curată. Toată alocația mea se ducea pe haine și bocanci. Bocanci de iarnă, bocanci de vară.

De-acum, mama aproape nu mai făcea față dorințelor mele.
Ceea ce a convins-o definitv că n-are cum să mă-nțeleagă vreodată. Cu excepția unor puseuri izolate de revoltă, ea s-a resemnat în ea cu faptul c-a dat naștere unei ciudate. 

Cele mai girly ținute ale mele erau cam așa:





















Dar zona mea de confort era așa: 

Încă este.




















Bocancii au rămas o pasiune a mea. Îi combin în fel și chip. Am fost în stare să-i port și la rochie de seară.
Cam așa.

Ohh, dar când au apărut șosetele acelea lungi, peste genunchi! 









Doamne, am fost în stare să le port zi și noapte! La bocanci, botine, cizme lungi, cizme scurte, ciocate, ba char și la pantofi stiletto!
Mereu din tricot. Niciodată din lycra, ciorapi care mi-au părut mereu vulgari.
































Apoi au apărut cizmele lungi, peste genunchi. Ohhh..... mi le-am dorit pe toate!! 



O nebunie. Mai ales cu bluze supradimensionate. Sau cu pantaloni scurți de stofă. 






Hei. Ți-am zis că-i pasiune.






Mama, frații mei, prietenele mele cele mai bune, unii foști iubiți de-ai mei - îmi spun(eau) mereu că sunt ciudata satului.
Ceea ce este perfect adevărat.
Ce m-a surprins neîncetat, a fost că fix tata a părut mereu să fie încântat de stilul meu.  Pe el nu cred că l-am năucit vreodată.
Bine, pe de altă parte... ce să năucesc la el? A fost, este, și rămâne un rocker noncomformist.
Prima dată când am auzit Deep Purple a fost la magnetofonul lui tata. Ba nu, întâi a avut plăci. 
Punea AC-DC și dispera vecinii. Și el se declara disperat de popularele vecinilor. Deci erau chit.

Să nu uit de salopete. Oricând, oriunde, oricum.
Apoi am început munca la birou. După muuuuuulți ani de reporterie. Teren. Morți, răniți, mafioți încătușați la parchet, ohhhh, parchetul... nopți interminabile în fața parchetului..... sinucigași pregătiți să se-arunce de pe clădiri, lupte cu săbii, filaje, crima organizată - traficanți de droguri, traficanți de carne vie.... Viață pe fugă. Fugă între un accident și-o crimă. Mereu contra-timp. Mulți bocanci. Mulți blugi rupți. Arareori costume masculine.

Apoi - munca la birou.
Cam pe-atunci am descoperit puterea tocului. 

Stiletto, săndăluțe, botinuțe, cizmulițe, platformuțe. Fără număr. Fără prejudecăți.






























Just shoes. A magic world of shapes and colors of the feminine essence.
Right, Ema?

sâmbătă, 22 iulie 2017

Eu pot să spun Nu

Știi care este partea ingrată a faptului că eu scriu despre toate lucrurile astea despre suflet, despre creier, despre toate fețele bunătății și-ale echilbrului?
Nuuuuuuu.... nu-mi spune că n-are ce să fie, că lumina și întunericul sunt atât de complementare că nimic nu-i scutit de împreunarea ăstora două. Important este să le păstrezi echilbrul, ăsta-i șpilul.

Partea ingrată este că sădesc așteptări de multe ori nerealiste în oameni.
Mă rog, în principiu eu nu sădesc nimic, că am stabilit de mult că fiecare-i responsabil de propriile filtre judicative. Dar omul are tendința să-mi atribuie mie partea asta din el.
În consecință, mulți au tendința de a aștepta de la mine să fiu un fel de Mesia, așa, mai ales în viețile lor personale.

Așa se face că în acest ritm, în acest moment ar fi de așteptat să trăiesc undeva la vreo 30 de idile unice-n viață - concomitent, să fiu în același timp măritată (happily) cu alți șapte, și, în principiu să-mi dedic toată viața, și puțin mai mult dacă se poate - afectelor tuturor oamenilor. Pe care-i cunosc personal sau nu.  

Nimeni nu se așteaptă la cuvântul ”Nu” zis din gurița asta zicătoare de echilibristică sufletească.
Și este foarte amuzant, pentru că unul dintre secretele păcii interioare constă în a-ți gestiona ”Nu-urile” și ”Da-urile” în acord cu miezul tău!
Altul dintre secrete ar fi ăla de-a te ști pe tine ca pe Tatăl Nostru, cu bune și cu rele, și a te place fix așa cum ești.
Să poți să spui ”Nu” fără teama reactivității sau a consecințelor de orice natură - este o putere pe care o câștigi în timp.
La fel cum este și abilitatea de a-l spune pe ”Da” la momentul lui, atunci când tu din tine simți asta.

Astea-s puteri, să știi.

Eu mă dau pe mine de exemplu, dar este pentru tine, pentru povestea ta, oricine ești care citești.

Am fost prizonera lui Trebuie / Nu Trebuie, E Bine / Nu e Bine, E frumos / Nu e Frumos, multă vreme în viața asta.

Pe mine personal, rolul Salvatorului m-a mâncat de ficați.
O lungă perioadă de timp am fost incapabilă să-l zic pe Nu. 
Am conștientizat că Da-ul e oricum inutil, mâncător de energie bilateral, poate chiar mai distructiv decât Nu, dar mă simțeam prizonieră în capcana unui Da perfid.
Nu mă refer doar la relații romantice aici. Mă refer la prietenii, la relații de colegialitate, la oameni străini cu interacțiuni sporadice sau unice.

Bine-nțeles că eu în mine mi-am găsit mereu motivații pertinente în fața oglinzii strâmbe de-atâta uzură interioară inutilă.
Eu îl simțeam pe Da-ul ăla, eram pe sentiment cu el, eram o echipă, un duo salvator al propriilor dureri cronicizate-n timp.

Dar un Da zis ca să salvezi, de cele mai multe ori nu salvează pe nimeni. Pe NIMENI. 
E doar o agonizare a unui Nu inevitabil.

Ajuți omul, îi dai și din tine dacă-i trebuie lui mai mult, dar nu-l arunci în prăpastie cu bună știință, că el crede că așa poate zbura. Tu dacă vezi mai bine - îi zici Nu.
El te acuză de răutate - ete fleoșc.

Omul te etichetează oricum. Habar n-ai în câte feluri. Și tu etichetezi, nu te crede mai cu moț. De fiecare dată când pui o pecete pe cineva, că-i de bine sau de rău - egal. Ai etichetat. De cele mai multe ori aiurea-n tramvai.

Omul e și bun și rău. Tu-i vezi doar părți. Și și pe alea le judeci cu filtrele tale. 

Așa cum ploaia nu-i rea, că hidratează rodul pământului, dar când te prinde în sandale și-o rochiță - cea mai subțire pe care-o ai în dulap - e afurisenia pământului. Sau când vine în exces și inundă.
O fi bună, o fi rea?
Crezi că-i pasă?

Omul poate deveni dependent de Da-ul tău, iar tu poți deveni dependent de rolul ăsta de Salvator torționar. Niciuna dintre variante nu are nimic de-a face cu altruismul.
Cred că ți-am mai povestit că atunci când am avut cea mai altruistă trăire - am zis Nu în loc de Da. Că am știut că așa ajut. Chiar dacă aparențele ziceau invers. Ți-o spun și vreau să te gândești cu mintea ta la asta: altruist ești atunci când nu dai nici trei lei rupți pe aparențe. Pe imaginea ta. Pe etichete. 
Ești altruist. Te dai pe tine. 

Dacă simți asta. Dacă trăirea ta interioară către asta te mână. Dacă nu - nu-ți fie teamă de Nu. Ai încredere în viață, așa cum viața are încredere în tine. Te gândești vreodată la aspectul ăsta? 

Nu te-ndemn să fii egoist. Ar contrazice ființa mea. 
Te-ndemn să-ți cauți echilibrul. Să fii în acord cu tine, cel care ești înăuntrul tău, acolo unde nu are acces nimeni. Acolo unde măștile Personei nu-ncap. 

Persona reprezintă o față a personalității tale creată pentru a te integra în societate. Un Eu cosmetizat, din credința găunoasă că acesta nu este suficient de agreabil de capul lui. Credința vine din acele tipare formate inițial, când ți se spunea că e foarte urât ce ai făcut, că nu trebuie să zici sau să faci anumite lucruri, că nu este voie, că ești prost, că nu ești în stare, că ești obositor, că ești rău, și erai pedepsit în consecință prin corecții fizice, sau retragerea afecțiunii. Cu timpul ai învățat că trebuie să afișezi lumii un Eu mascat corespunzător. Pentru că suntem ființe sociale, pentru că interacțiunea interumană face parte din nevoile de bază ale ființei.

Nu e ceva rău în Persona. Nu e ceva greșit aici. Mecanismul de producere este inerent psihismului. E un dat.
Dar este important să o integrezi în tine, să fii în acord cu toate fețele tale, să o aduci într-un adevăr al tău, oricare ar fi acela. 

Adevărul este subiectiv, așa că poți să te detașezi de conformitatea acestuia. 

Tu, eu, restul lumii - toți avem un PUNCT de vedere. Adică dintr-o realitate impresionantă, noi, fiecare avem un locșor al nostru din care privim și judecăm în funcție de aspectele la care avem acces vizual. 

Mi-a schimbat viața un discurs al lui Jung în care vorbea despre tipuri psihologice, și concluziona că o categorisire absolută a acestora este imposibilă, pentru că procesul judicativ se face tot prin filtrele propriului tip psihologic. 
Zicea: Eu sunt un introvertit, așa că felul în care traduc eu realitatea poate fi diferit de felul în care vede extravertitul. Adevărul trebuie să fe undeva la mijloc. Important este să rămânem deschiși înțelegerii. Citez din memorie.

În viața mea am avut parte de multe ”corecții”, și în același timp de o ignorare crasă a nevoilor de bază ale ființei mele.
Aveam în față doar două posibilități: 
- Să mă blochez în trecut, să mă atașez de o imagine distorsionată prin prisma conflictelor interne inițiale;
- Să-mi iau în mâini durerea și s-o privesc pe toate părțile, că-i a mea, și pot. Apoi să-mi găsesc locul în mine, cu lumina și umbrele mele unice.

Da, acum pot să-l spun pe Nu în toate formele lui, și sunt perfect împăcată cu alegerile mele. Am încetat de mult să simt nevoia aprobării sau validării din exterior. Sunt un trăitor de plin, fără teama judecatei aproapelui. 

Acum știu că nu am de salvat nimic, dar mai ales pe nimeni. 
Nici măcar pe mine, pentru că, la naiba, totul este bine-n viața mea! 
Am încredere în viață, așa cum ea are încredere în mine. 
Nu sunt obligată să plac tot ce văd, nu sunt datoare să schimb lumea pe tiparul meu. 
Subiectivismul meu nu este cu nimic mai special decât subiectivismul aproapelui meu. 
Sunt egale în fond. 
Diferă doar formele, iar forma e supusă schimbării, mereu.

Odată cu individuarea, am câștigat niște Puteri nemaipomenite. 
Pot să zic Nu, Gata, Plec, Stop, Adio, La bună vedere, Nu doresc, Nu mi se potrivește, Nu mă coafează, Nu am timp, Nu am chef, Nu .... măi, îl pot zice pe Nu în toate felurile lui, fără niciun război intern, fără teama oprobiului, fără grija judecăților de valoare.

Așa cum judecata aproapelui poate conta, de ce nu ar conta și propriul proces judicativ?

Pot să zic Da, Vreau, Vino, Pot, Îmi place, Am chef, Mă bucură, Îmi tremură genunchii de drag.... îl pot zice pe Da în toate formele lui, cu aceeași pace interioară.

Eu mulțumesc vieții că exist, fix așa cum sunt. Se pare că are o încredere oarbă în mine, indiferent de felul în care mă văd eu sau altcineva. Este posibil să fie așa pentru că unitatea e valoroasă prin diversitate. Iar eu mi-am găsit Puterea să văd Unitatea.

Așa cum organismul meu are puterea să accepte că nu toate celulele au funcțiile inimii, chiar dacă, odată oprită ea, inima - el, organismul - moare.
Totuși, pentru ca inima să-și îndeplinească funcțiile vitale, absolut toate procesele tuturor tipurilor de celule - sunt la fel de importante.  

Tu cum ești cu tine zilele astea?
Nu, nu-mi răspunde mie, răspunde-ți ție.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Patru milimetri

Are 4 mm și e-n plus acolo. Nu e malignă. Sunt 4 milimetri de chestie-n plus în capul meu, care, oricum are o grămadă de chestii cumulate-n plus.
Singura diferență între astea și aia - e că pe astea mi le-am dorit eu.
Dar să știi că oricum, totul e o chestie de optică. Lucrurile sunt neutre, toate.
Felul în care te raportezi la ele este esențial.
Eu mă raportez la ea cât pot eu de neutru. Știu că nu-i nici bună, nici rea, știu că așa a înțeles corpul meu să transmită că undeva m-am împotmolit.

Știi, oricât ai vorbi cu tine, uneori trebuie să-ți faci timp să te și asculți. Da, da, să te-asculți. Iar eu am avut o vreme în care am evitat să m-ascult. Am știut că nu-i amuzant ce-i de zis, și-am făcut slalom de cele mai multe ori printre ceea ce știam că-i de pus pe ordinea de zi. Și-am adunat restanțe. Restanțele astea, ca formă de energie, dacă nu-s eliberate inițial așa cum vin, ca energie psihică, se depozitează. O zi, două, nouăzecișinouă. Apoi se transformă. Că energia nu moare niciodată, cel puțin așa zic ăia mai deștepți ca mine, care au titluri academice.

De când suntem concepuți, și până la moarte, chiar și după, noi înșine suntem în sine un proces al transformării.

În tot amalgamul ăsta de transformări organice, fizice, psihice, noi dăm un sens existenței. Un sens unic, așa cum este și ADN-ul nostru. Printr-un cumul de niveluri, oricum interconectate.

Și fiecare lucru care ni se întâmplă, absolut fiecare, de la cel mai mic la cel mai mare - este un fel de raport al întâmplărilor interioare, un fel de oglindă cosmetică, aceea cu efect de lupă, să vezi firul sprâncenei.
Când ți-e rău din-afară - să știi că-i cazul să te uiți în tine, să vezi ce te doare.

Caută emoția, așa cum îmi reamintea zilele trecute terapeutul meu.

Ce, credeai cumva că eu cu psihologia mea, n-am nevoie? Te-nșeli. Toți avem nevoie de igienă psihică. Așa cum avem nevoie de igienă fizică. Toate procesele fizice sunt declanșate din același loc în care se metabolizează și cele psihice.  

Tot pe premiza asta pleacă și șamanismul. Fix asta-ți parcurge procesul inițierii. Inițierea nu este un ritual, așa cum e la modă mai recent, ci este un proces al omului cu el însuși.
O muncă cu sine, o metabolizare economică e emoțiilor, un proces al transformării asumate. Transformarea încununează INIȚIEREA.
În psihoterapii se lucrează pe aceleași principii.
Iar cine-și imaginează că la psiholog primește  directive de viață, se-nșeală. Nici psihologul, nici șamanul nu-ți vor zice ce să faci cu viața ta. Pentru că ăștia doi știu pe pielea lor că munca-i internă. Singurul responsabil de generarea și managerierea emoției ești tu însuți. Nimeni altcineva.

Că ai o gândire preponderent rațională, mai degrabă axată pe latura intutitivă, mistică - egal.
Energia psihică se metabolizează la sursă.
Adică tu cu tine.

Foarte multă lume trăiește cu impresia că altcineva este responsabil de emoțiile personale.

”M-a enervat Dorel”
”M-a rănit Gigel”
”Mi-a stricat viața, nenorocita”
”M-a făcut cel ma fericit pământean”

În fapt, nimeni nu are puterea aceasta asupra noastră. Suntem singurii dotați corespunzător pentru a declanșa ori manageria emoții personale. Și de cele mai multe ori nici măcar pe ale noastre nu prea știm să ni le gestionăm. De aceea dăm vina pe alții.

Săptămânile trecute am avut parte de câteva comentarii care punctau influența energetică a gândurilor celor din jurul nostru. Și mi-am promis c-am să scriu despre asta.
Cu atât mai mult cu cât s-au repetat. Cineva îmi spunea că starea sa personală nu are cum să fie echilibrată câtă vreme primește ”atacuri” de la ”vampiri energetci”.
Pe același palier, cineva îmi scria că mă va bate Dumnezeu, că fizic poate nu voi fi agresată de cei pe care i-am supărat cu postarea mea, dar pe plan energetic cu siguranță voi resimți răul ”provocat”.

Prieteni.
Acesta este motivul pentru care nu pierd nicio ocazie de a pamfletiza acest val tâmp de neo-spiritualitate de șanț.
Universul ăsta, atât de complex, are niște reguli extrem de simple. Atât de simple, că par de-a dreptul complicate.

Trebuie să înțelegi fenomenul rezonanței înainte de-a te ambala ca neghiobul.

Iar rezonanța asta zice că ceva rezonează în tine DACĂ ȘI NUMAI DACĂ vibrația ta este similară. Poate că în manifest ești diferit, dar vibrația este similară. Altfel, fenomenul nu se produce.
Pentru că legile procesului sunt astea. 
Fizică pură.

De aceea, atunci când tu te crezi vampirizat, blestemat, lucrat din exterior în sus sau în jos - să știi că nici tangențial nu te-ar atinge, dacă vibrația ta, ar fi superioară.
Vibrația asta - alt concept masacrat spiritualicește.
Vibrația este un fenomen ce constă în ”variația în timp a mărimlior caracteristice unui sistem, însoțită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta în mod periodic, aproape periodic (cvasiperiodic), sau pseudoperiodic, reversibil, sau în parte reversibil.”
Tot la transformare am ajuns.
Ne-nvârtim în cerc, așa ca mișcarea de oscilație periodică. Termen din fizică. Dacă tot vrem să facem presupoziții despre procese studiate de această latură a științei. Măcar să ne familiarizăm cu ABC-ul.

Așa că.... Chill Brazil. Așa-mi zicea un prieten bun. Sau poate eu lui, cine mai știe? Important e că se zicea, și c-a rămas în automatismul gândului.

Ce fac eu acum?
Beau un vin roșu, ascult o muzică-n surdină, muzică pe placul sistemului ce sunt, să vibreze-n rezonanță.
Am 4 milimetri-n plus în capul meu sofisticat, și mă simt suficient de puternică să le-ascult povestea.
Nimic din corpul meu nu acționează împotriva mea. Doar gândurlile automate pot face asta. Doar atunci când s-au blocat undeva, pe parcursul unei emoții gestionate deficitar.
Ieri, un septuagenar îmi cânta romanțe-n stația de tramvai. Ca un cadou al propriului subconștient ce-și atrage prin rezonanță propriile oglinzi și soluțiile optime de rezolvare.
Nu e doar pentru privilegiați. Ni se întâmplă tuturor. Revine în sarcina noastră să fim deschiși spre înțelegere.

Să nu cumva să mă compătimești, nici să-ncerci să cauți explicații ”divine” pentru cei 4 milimetri din viața mea. 
Eu sunt o norocoasă. Din toate motivele pe care ți le-am enumerat mai sus, plus cele care se deduc nezise.
Și, dacă ne cunoaștem recent, să știi că eu sunt familiarizată cu acest diagnostic de la începutul acestui an. Cei 4 milimetri rezultă în urma ultimului control, efectuat azi.
Nu scriu pentru a primi, ci pentru a oferi.

Eu acum beau un vin roșu, ascult o muzică-n surdină. Te invit să te bucuri și tu de ea.
Dacă dai click pe linkul de mai sus, o putem asculta împreună.

sâmbătă, 8 iulie 2017

Zumzetul Eurilor

Orbecăim de cele mai multe ori printre gândurile noastre, înghesuiți în colțuri inexistente, construcții vechi ale unei minți axate pe Eu.

Cine sunt Eu?
Ce câștig Eu?
Ce pierd Eu?

Întrebări halucinante, repetate la nesfârșit, transformate-n ziduri de fortăreață în labirint.
Consolidarea Eului mănâncă energie în neștire, e bulimică, și de cele mai multe ori apatică.


Omul face eforturi constante să-și apere granițele fortăreței, care par să se dezintegreze sistematic, cu fiecare experiență trăită în lume.
Orice interacțiune cu alte Euri redefinește propriul Eu, amenințându-i stabilitatea.

Și facem slalom printre gânduri cretine, zi de zi, în încercarea de a repara ceva ce n-a fost niciodată stricat, însă n-a fost nici înțeles pe de-a-ntregul.

Mi-a zis nea Pamfile că-s nu-știu cum - tragedia creației. Stau ore-ntregi cu ochii-n pereți măcinând. Nea Pamfile-i retardat, cum poate să spună așa ceva, Eu nu sunt așa, e-atât de nedrept, înșirui compulsiv modurile în care sunt, le-ntorc pe toate părțile, le-așez în toate combinațiile, construiesc, dărâm, reconstruiesc. Un Eu ce se cere mereu asigurat, ca omul pe marginea prăpastiei, cu hamuri neomologate.
Cu fiecare reconstrucție, nea Pamfile capătă culori mai sinistre. Nu-i doar retardat, e și rău, e malefic. Niciun om bun n-ar fi în stare să-mi facă una ca asta. Cu fiecare repetare, mă conving de o realitate creată ad-hoc. Ad-hocul se permanentizează prin repetiție.

Eul meu se-mpacă doar atunci când celălalt Eu este denigrat până la nimicire. Se luptă-n săbii, paloșe, tunuri, rachete nucleare - fortăreața labrint trebuie salvată.
Labirintul se-adâncește cu fiecare zguduire din exterior, căci pasul vorbei omului de lângă mine e pas de uriaș în țara piticilor.

Arareori se-arată gândul înțelept ce-ndeamnă la stablizare din interior. De la fundație și până la poarta spre lume. Când știi că zidurile-s consolidate, anti-inundații, anti-tero, stai liniștit în castelul tău, și privești pe fereastră relaxat. Să admiri natura, să respiri aer de primăvară, să te bucuri de musafiri.
Ești gazdă bună când inviți omul în curtea ta și-i dai un pahar de apă rece de băut în tihnă pe-o băncuță curățată de gunoaie și frunze moarte.

Dar curățenia tot tu o faci, că-i vorba de interiorul tău, fortăreața - labirint a Eului ce-odată și-odată tot crește și devine responsabil.
Maturitatea e-o etapă ce necesită, dincolo de trecerea unei perioade de timp, implicare activă. Muncă. A omului cu propriile construcții mentale.

Atunci când am curat și ordonat în casa mea, iar porțile mi-s bine definite, eu pierd apetitul către luptă de-odinioară. Căci teama de năvălire-i un gând fără sens. De-acum nea Pamfile-i un om oarecare. El se zice pe el. Căci eu știu cum e să-ți cadă zidurile-n cap de fiecare dată când trece cineva mai apăsat. 

Interesant și demn de remarcat este că odată cu consolidarea Eului, cu definirea lui în termeni lipsiți de ambguitate, acesta se raportează instant diferit la celelalte Euri din lume. Odată scăpat de rolul de victimă, acest Eu înflorește-n cele mai sublime moduri. Când nu mai lupți pentru viața ta - te poți bucura de ea după voia inimii. Atunci primești musafiri cu drag, faci vizite din prietenie, te bucuri de soare, de nori, de iarbă, de oameni. Ești liber să vii și să pleci, să dansezi sau să stai într-un loc, visător. Zumzetul Eurilor e-un cântec al vieții, o viață eternă ce se cântă pe sine prin sine.

duminică, 2 iulie 2017

Hei, Salvatorule

Cred că-i a optsutepatrușpatra oară când scriu despre asta, și încă simt nevoia s-o fac. Din nou și din nou. Și din nou. Și din nou.
Lumea asta, slavă Domnului este plină de bune intenții. 
Din păcate, e la fel de plină de proaste direcții.

Una dintre aceste direcții proaste, dar proaste rău - este aceea adoptată în cazurile în care un om are o durere mare. Mare de tot, atât de mare, că cineva care nu trece prin experiența sa - nu i-o poate înțelege.
Și apar mereu susținătorii de pe margine care neapărat trebuie să-și dea o părere, un sfat, să-și simtă eul contribuitor. Să repare ei ce-i stricat în ochii lor. Să salveze. 


Salvatorii.

Salvatorul vine ca un ghiocel, cu aere de emerit, acest guru din spanac, acest mirobolant înțelept atoateștiutor - și dă o palmă la c..t, pleosc, hai că-s aici, să mi se simtă prezența.

Te sfătuiește, fără să-i soliciți, să te gândești la lucruri pozitive, și să-ți ignori durerea care taie-n carne vie. Ce-i drept, taie-n a ta, nu a lui, a salvatorului.

Să zicem că tu ai o boală terminală, și, oricât ai fi de optimist, știi că există varianta chiar să te duci. Știu, pare o cruzime să-ți cer să-ți imaginezi măcar așa ceva despre tine. 
Chiar este. 
Dar această cruzime face parte din experiența de viață a unor oameni, la fel de oameni ca și tine, față de care tu poate simți imperioasa nevoie să-ți dai cu părerea în privința a ceea ce TREBUIE să gândească, să simtă, să creadă, să știe.

Ce știi tu?

Nu știi nimic, salvatorule. N-ai cum, decât dacă treci prin experiența în sine, și nici atunci nu vei afla vreodată ce TREBUIE, vei afla doar cum e să-ți fugă pământul de sub picioare, să ți se usuce gâtul până la sufocare, să-ți privești moartea în ochi și să-nțelegi că ochii săi sunt mult mai agili decât părea-n poveștile nemuritoare. 

Nu vei ști ce TREBUIE.
Vei ști doar cât doare, și că NU TREBUIE niciodată, dar niciodată să faci pe deșteptul cu viața. Că-i legată de moarte în sfânta taină a cununiei, acolo unde muritorul de rând cu gândul nu gândește.

Știu. Tu în locul lui ai tăia și-ai spânzura. 
Dar nu ești. În locul lui.
Mulțumește lui Dumnezeu sau sfântului carnaval, mulțumește cui crezi tu, dar mulțumește că nu ești în locul lui și n-ai cum să știi nici prin ce trece nici ce-ar fi de gândit în astfel de cazuri. 

Pleacă-ți capul în fața durerii, căci habar n-ai ce lecții dă, ești printre norocoși.

E-atât de simplu s-arunci cuvinte ce par potrivite.
E foarte greu să ți le-aplici personal, în cazuri mult mai simple.

Tu ai tupeul, cu viața dansând în tine să-i zici ăluia care-și negociază viața cu însăși Moartea - că TREBUIE să ignore realitatea și să se gândească doar la lucruri pozitive.

Cât de cinic să fie un om.

Te invit să te pui în locul lui. Du tu povara asta o zi din viața ta, nu restul vieții tale.
Și-atunci să-ți vedem abilitatea de-a ignora elefantul din cameră, care se mai și așează pe mânuța ta făcătoare de minuni  la un pocnit din degete - chop-chop.

Vorbești ușor despre Putere atunci când nu ești nevoit să ți-o exerciți pe-a ta personală. 

Intenția e bună, știu.
Dar direcția..............

Ia zi. Când te lovești la degetul mic de la picior de-un colț de fotoliu: ce te-ajută? 
- Să-ți râdă cineva-n față care îți spune că NU TREBUIE să te doară, viața-i frumoasă, și TREBUIE să privești în partea cealaltă râzând ca idiotul la fasole;
sau
- Să-ți spună că-i pare rău că te doare, să te-ntrebe dacă te poate ajuta cu ceva, nu știu, o pungă de gheață, sau o mână pe care s-o strângi tare, să-mpărțiți durerea-n doi. 

Că durerea-i acolo, ea nu se duce cu teorii pe cât de frumoase pe-atât de sterile.
Iar filosofia-i potrivită la momentul ei. 
Sunt momente-n care TĂCEREA face cât o mie de cuvinte.

Iar tu, salvatorule, nu salvezi pe nimeni făcând pe deșteptul cu necazul altuia. 
Nici măcar pe tine. 
Îi spui omului în necaz că ȚIE NU-ȚI PLACE că nu râde ca prostu-n cucuruz, și vorbește despre moarte cu cuvinte precise.

Am o veste bună, și una proastă.

Vestea bună este că nu ești în măsură să ai o pretenție în acest caz, vestea proastă este că nu ești în măsură să ai o pretenție în acest caz.