duminică, 24 septembrie 2017

Orgoliu

Peste 200 de dale de parchet în cameră. S-a muncit ceva la chestia asta. Am 4 zgârieturi pe pereți a căror proveniență îmi este total necunoscută. Ce naiba, sunt somnambulă? Bântui noaptea și mănânc tiefel? Am lipsă de calciu? Ca ce chestie se petrec chestii fără aprobarea mea? 
Aprobarea mea e varză. 
Privesc pentru a nouăsutedouăzecișicincea oară telefonul, care chiar nu sună. Nu sună! Nu aprob așa ceva! Nu admit! Nu accept! Nu!


Hai că până la urmă tot ca mine e, vrei război? Primești. Pentru asta, nu-ți voi răspunde de la a treia încercare, cum mi-am propus, ci te voi lăsa să te zbați ca peștele pe uscat O ORĂ!
Va trebui să te grăbești, pentru că altfel, nu am de ales, decât să te țin în șah toată noaptea, și jumătate din mâine. Știi bine că-s capsomană.
Vorbesc cu telefonul. 
Nu, nu la telefon, n-am eu norocul ăsta să se milogească de mine din prima nesimțitul pământului. Vorbesc cu telefonul pur și simplu. Deja mă disperă jocurile astea de orgolii, pe bune. Ce-o fi atât de greu să lași de la tine pentru iubirea ta?? Animalule.

- Ai putea să suni tu.....
Asta-i o scârbă de voce din capul meu. Se crede înțeleaptă și împăciuitoare, dar părerea mea este că-i cea mai cretină și mai lipsită de coerență parte din mine. N-are pic de mândrie-n ea.
- Piei, satană! Nici moartă nu sun, auzi? Nici picurată cu ceară! Păi ce crede el? Eu sunt fraiera lui?
- Posibil să creadă că, din moment ce tu ai greșit, e alegerea ta să reparați sau nu...
- Cu ce am greșit eu???? Eu???? Băi, băi tu ești chiar tâmpită..
- Păi tu l-ai trimis la dracu și-ai plecat în trombă... nici n-ai așteptat să-ți explice. Plus că, era să-l calci cu mașina...
- Mai bine-l călcam direct și știam de-o treabă. De morți numai de bine. 
- După care te-a sunat de 23 de ori și ți-a lăsat două mesaje. Tot el voia să știe că n-ai pățit nimic.
- Așa, și? Era greu să mai sune de trei ori? 

Orgoliu.
O chestie obeză și lacomă din capul omului, cu apucături de copil răzgâiat, poate chiar copilul însuși, blocat în povești demult uitate despre momente stânjenitoare, sentimentul de respingere, teama de abandon, nevoia de iubire.

Nu țineam la mândria mea de rea ce eram, țineam la mândria mea, la orgoliul meu, de speriată ce eram. 
Aveam nevoie de demonstrații absurde, pentru a mă convinge, din nou, și din nou, că pot fi iubită. 
Nu, nu doar că pot fi iubită, vax, trebuia să fiu sigură că nu mă arunci ca pe-o zdreanță veche când mi-e lumea mai dragă. Știam bine cum e să fii vulnerabil, și, sincer, nu mă coafează. Se lasă cu goluri imense direct în plex, doare ca naiba și trece greu. 

Copilul rănit trăia în mine o viață proprie. Nu, nu avea vârsta mea, pentru că micuța fetiță s-a blocat undeva, și a rămas acolo, prizonieră într-un episod care, deși a trecut demult, pe ea a dislocat-o pe interior. 
Atunci, acea energie psihică s-a disociat de întreg, în urma unei lovituri dure. Ai văzut ce se întâmplă când lovești un pom cu putere? Crengile sale se clatină în direcția loviturii, dar unele fructe cad, cad în direcția opusă, se disociază de pomul-mamă. 
Asta se petrece și cu energia psihică în urma unui șoc puternic. O parte, partea vulnerabilă - se dislocă, se disociază de tine-întregul, și rămâne undeva în umbră, reiterându-și povestea tristă, ca o placă zgâriată. Nu pare să fie conștientă de faptul că timpul a trecut, ori că tu-totul ai deja multe alte întâmplări frumoase. 
E blocată, prizonieră, undeva într-un fel de zonă crepusculară a propriului univers interior. S-a transformat într-o umbră a ta. E parte din tine, vie, la fel de vie ca tot ce te compune, pentru că, nu-i așa? energia nu moare niciodată, oricum ar fi fost ea generată. Unde-i lege nu-i tocmeală, și asta-i lege.

Nu, nu doream să-l chinui pe el, nici prin cap nu-mi trecea că el poate suferi, dimpotrivă, mi-era teamă de nepăsarea lui, de golul ce-l poate săpa-n mine, de disperarea ce mă putea cuprinde, de reînvierea micuței prăpădite în aceeași poveste, din nou și din nou, ca o moară stricată.
Îl iubeam, mă scurgeam după el. Găseam cuibăritul în brațele lui - cea mai extatică trăire din câte cunoscusem. Nu l-aș fi rănit niciodată, și eram sută la sută convinsă că între noi doi - eu sunt singura care poate suferi. El nu, pentru că eu îl iubeam cu adevărat. Nici măcar nu conta dacă spuneam asta sau nu. Conta că eu știam exact ce simt, prin urmare el n-avea cum să nu știe, doar era jumătatea mea.


Țineam la orgoliul meu cu dinții. Era singurul meu scut, era unica mea armă, deși mă simțeam mereu descoperită, ca atunci când te invadează teroriștii, și te prind cu o tigaie-n mână.
Ăia au AK47, cagule pe fețe, echipamente negre, veste anti-glonț, funii, lanțuri, iar tu stai ca idiotul cu o tigaie de cătite-n mână și faci pe viteazul.

Puteau să-mi toace-n cap 7 voci înțelepte, nu una amărâtă, că eu eram surdă și oarbă.

Ai văzut cum decurge o ședință de hipnoză? Omul vorbește, mișcă, gesticulează, are coerență în acțiunile lui, dar cumva, gândirea lui este subjugată de vocea hipnotizatorului. 

Această voce din capul meu părea mereu alertă, mereu pe fază, depista orice potențială dezamăgire, și o contracara cu lovituri precise, care, de cele mai multe ori mă dureau și pe mine, dar le suportam cu stoicism, crezând că doar așa se poate.

Nu aveam orgoliu doar față de iubitul meu, pentru că viața mea nu se derula doar prin rolul iubitei, aveam și alte roluri (rolul copilului părinților mei, rolul surorii fraților mei, rolul elevei, rolul profesionistului, rolul verișoarei, rolul prietenei, rolul vecinei, rolul colegei, zeci de roluri diferite, toate unite-ntr-un mine din care făcea parte și fetița rănită, blocată-n zona ei crepusculară.

Și nu, nu eram conștientă de copilul rănit, blocat, vocal din capul meu. E-hheee... dac-ar fi atât de simplu.... păi nu-l împăcam eu de mult? Păi nu-mi salvam eu din start ani și ani de suferință inutilă?

Ca atunci când ești hipnotizat. 
Asculți orbește de o voce care pare interioară, pare integrată în ființa ta, pare să fie însuși gândul tău cel mai lucid. 
Nu e ca și când îți spui: ”Acum îndeplinesc orbește indicațiile domnului Gigi Spanac, doctor în științe medicale, psihologul meu curant, specializat în hipnoză eriksoniană, hipnanaliză, tehnici transpersonale de sondare a inconștientului - un mesmerizator desăvârșit care face din mine ce vrea el, iar eu particip la asta pentru că mă fascinează butonii lui ridicoli, și sunt și impresionat de toate titlurile sale academice, lucru care-mi inspiră competență desăvârșită și o șansă la salvare de mine însumi, care mă auto-sabotez constant, prin prisma mecanismelor mele cognitive prăpăstioase”.

Eu nu eram dispusă să renunț la orgoliul meu pentru nimic în lume, și asta nu din înfumurare, nu din aroganță, nu din impertinență, doar din frică. O frică pe care nu eram dispusă să o recunosc nici în ruptul capului, pentru că dacă aș fi făcut asta, mi-aș fi dezvăluit mie însămi partea vulnerabilă, iar mintea are niște moduri excepționale de a te proteja de tine însuți, așa încât să poți supraviețui.

Poate crezi că ”a supraviețui” este puțin prea mult pentru niște răzgâieli infantile, dar energia psihică cu care ai trăit un episod nefericit fix asta a engramat în traducere. Supraviețuire. Nici măcar nu contează dacă evenimentul în care s-a blocat parte din tine este unul dramatic sau ridicol. Contează doar vibrația acelui moment. Și faptul că o parte din tine a rămas captivă acolo.

Fețele orgoliului pot lua hidoșenii de înfățișări. Absurde, ridicole, penibile, lipsite de sens, inoportune, etc... etc...

Dar tu ești omul cu tigaia-n mână. Te-au cotropit teroriștii, și-ți zici că dacă te-ajută
puțin corpul, puțin norocul - scoți din tine niște scheme Kung Fu și îi dovedești. Apelezi și la Jiu-Jitsu, dezvolți tehnici MMA. Tu și cu tigaia ta. 
Acest Kung Fu Panda-n izmene.

Huaaaa - iaaaaa!

Personal, nu mi-am propus niciodată să renunț la orgoliul meu, cu atât mai mult cu cât societatea contemporană nu mi-a inspirat nicio clipă vreo altă față validă a individuării.
Pe vremea când mă formam ca persoană în raport cu lumea, în România era atmosfera unei descătușări totale, era o tranziție bruscă de la totalitarism la o democrație înțeleasă cu mintea prizonierului.
Orgoliul personal era un must-have, o față palpabilă a libertății, după ani de umilință, oprimare, obidă.
Pe toate căile, prin emisiunile pe care le urmăream, filmele pe care le vizionam, mișcările unei scene politice instabile, orgoliul personal era ridicat la rang de superioritate morală, semn clar al incoruptibilității și-al spiritului democratic.
Măi tinere, tu știi cum suna acest cuvânt ”DEMOCRAȚIE” în urechile noastre?
Era... alfa și omega împlinirii personale. Așa cum poate, în zilele noastre sună ”ILUMINARE” sau... ”NASA”...în funcție de preocupările personale.

Mi-am propus să lucrez la smerenia mea, pe care nu o identificam ca fiind în antiteză cu orgoliul, dar am dat niște rateuri tragi-comice câtă vreme tratam smerenia ca pe un concept.

La un moment dat am început să mă tratez ca pe o ființă demnă de atenție, capabilă, poate chiar iubibilă. Atunci am strâns puteri și-am îndrăznit să vreau să vindec părți din mine care dureau mut.

Știi, vindecarea în sine nu-i atât de grea, cât e drumul până la intenția propriu-zisă. Fermă.
Pentru că este un drum lung până la intenția potrivită.

Întâi îți dorești să repari lumea, apoi îți dorești să rezolvi situații, circumstanțe, apoi îți dai seama că toate par să aibă o legătură cu persoana ta, și încerci să te iei la trântă cu karma, vezi că-i mai smardoaie ca tine și-o dai în siropoșenii cu ea, s-o-mbunezi, apelezi la mantre, vizualizări, rugăciuni, inițieri în tot felul de sisteme spiritual-karatiste, apelezi la îngeri, arhangheli, sefiroți, te afunzi în studiul planetelor care dau câteodată niște cadouri nesperate, să fii în temă, să sari direct în niveluri superioare, țuști - fuck you karma, gotya!,  dintr-a cincea dimensiune îți arăt și degetul mijlociu, apoi îți dai seama că ai intrat într-a cincea, a opta, a zecea, ai escaladat ca nebunul dimensiunile, dar nimic, karma-i pe urmele tale - nebuna, ai soartă grea, te iei din nou la trântă cu ea, le comanzi spiritelor, tai corzi, te-nfășori ca o mumie cu benzi de lumină, te refugiezi în globuri de cristal, îți fabrici săbii (tot de lumină) cu care-mpungi imagini hidoase ale dezastrului personal, revii la îngeri, îi ceri lui Mihail să te antreneze-n arte marțiale și să-ți pună la dispoziție o armată numeroasă de îngeri din subordinea sa, care să-ți păzească ție curul, faci fumigații cu salvie, tămâie, pelin și alte ierburi, mergi la Arsenie Boca și-l implori să te scape de ghinioane și necazuri, te apuci de rugăciunea inimii pe inspirație și expirație, îți pui pomelnice la șapte biserici odată, faci milostenii, dai de pomană, ții postul crăciunului, postul paștelui, postul lui sfântu'așteaptă, îți dai în cărți, în cafea, în bobi,  te-apuci de meditație, renunți la carne, îmbrățișezi copaci, participi la seminarii de anulare a karmei, te-apuci pe iertat în masă, ai citit un articol tare pe-un blog, una Andreea zice că iertarea este o cheie pentru eliberarea blocajelor din structurile tale, ierți tot, inclusiv șapte vieți în urmă despre care nu știi nimic, dar să fie treaba-treabă, să fie bine ca să nu fie rău, te duci la clarvăzători, ăia te trimit la slujbe de dezlegare, te duci și la alea, ții posturi negre, faci peregrinaje în locuri celebre cu energii vindecătoare, faci mudre la triunghiul divin Omu - Babele - Sfinx, cauți semne ale prezenței entităților de lumină în viața ta, te milogești la ele să te norocească și pe tine odată, că mănânci și de pe jos pentru ele, îți fabrici talismane de protecție, revii la arhetipuri de putere, te specializezi în vizualizare creativă.


Toate astea din postura omului care are de-a face cu oameni, forțe, evenimente exterioare ființei sale.

După ce le-ai încercat pe toate - tragi un ochi în tine. Hai s-o fac și pe asta. Ce înseamnă pentru mine personal toate arhetipurile astea? Ce valoare au în simbolistica interiorului meu? A, am o minte în spatele minții? Ce chestii îndrugă ea, prietene? Te iei de cap pe măsură ce-i descoperi limbajul. Băi, ești sigur că-i ok ce-ndrugi acolo? Dar eu nu sunt așa! De ce aș fi așa? Mai prinzi câte-o idee, o urmărești pe dâra ce-o lasă-n urmă, mai descoperi, te mai crucești - unde naiba sunt în viața mea? Prietene, sunt pe niiiiiicăăăăriiiiiii........

Și-abia atunci întrevezi posibilitatea unei vindecări proprii. 

Când ai stabilit asta, jumate din treabă e ca și rezolvată.
Pentru că devii responsabil de propriul bine, și asta te eliberează de o sumedenie de dependențe de care nici măcar nu erai conștient.
Dependențe de genul - ”dacă mă părăsește. mor”, ”dacă par prost, pică cerul pe mine”, ”dacă nu am dreptate, îmi pleznește ficatul”, ”dacă nu reușesc, sunt cel mai jalnic specimen biped”, ”dacă........................” completează tu mai departe.

Și pe măsură ce reușești să construiești în tine un univers sigur, lumea ta exterioară devine din ce în ce mai sigură. 
Teroriștii își dau cagulele jos, se-așează politicos la masă, și te-ntreabă dacă dai și tu o clătită, sau ce faci cu tigaia aia?



sâmbătă, 23 septembrie 2017

Zum

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Când eram mai mică mă întrebam cum o fi dacă am putea avea acces la toate gândurile oamenilor din lumea asta.
Pe vremea când aveam această năstrușnică întrebare-năzuință nu existau telefoane mobile, nici rețele de socializare (știu, nu te așteptai la asta de la mine, o așa de tânără și frumoasă tipă, mulțumesc)

Abia mai târziu aveam să constat că această chestiune implică niște neplăceri destul de importante. 
Ceea ce mă duce cu gândul la foarte înțeleapta cugetare care te avertizează să ai grijă ce-ți dorești, că ți se poate îndeplini.


Mie mi s-a îndeplinit această dorință, și uneori îmi vine să strig în zare: Îmi retrag dorința! Îmi retrag întrebarea! Retrag tot, retrag și virgulele, și alineatul!!!!

Eram pe cale să mi le retrag încă de la primele legături pe care începusem să le fac privind omul cu ochi pătrunzător. Adică să-i întrevăd lumea interioară din posturile corporale, din expresii și microexpresii, din dialectica sa.
Pe sistemul ”nemulțumitului i se ia darul și poate-l mai vrea vrodată”, am învățat să ființez cu acest dar, folosindu-l doar acolo unde aveam un interes arzător.
Oricum, această abilitate personală nu este una pe care să o poți afișa vădit. Nici în perioada aceea, nici în zilele noastre. Omul se inclavează, nu dorește, nu acceptă să fie descoperit decât în măsura cu care este dispus el, restul trebuie să rămână doar al său. Numai în măsura în care-i dezvălui din el ceva care-i flatează persona, doar așa te poate ierta omul că-i pătrunzi dincolo de zidul ce-i desparte interiorul de exterior.
Am învățat să am grijă să-i răspund omului în funcție de vorbele sale, aproape niciodată în funcție de gândurile sale din spatele vorbelor, oricât de tare ar striga ele.

Anii au trecut, și am ajuns să fim interconectați nu doar ca o idee abstractă, ci fizic, prin tehnologie.
E suficient să deschizi rețelele de socializare, la care ai acces de pe orice dispozitiv, chiar și de pe banalul ceas - și bum! mormanele de gânduri, preocupări, emoții ale omenirii. Toate sunt acolo. La grămadă, se-nvălmășesc unele peste altele, fiecare pe tonul ei, pe mii și mii de voci interioare dezvăluite Totului.

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Cuvinte, atât de multe cuvinte, simboluri ale universurilor interioare, ale felurilor omului de a se raporta la țesătura asta infinită de universuri, de a se integra în ea, de a ființa.


Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

În funcție de distanța de la care privești totul, vezi diverse fațete, vezi aproape-întregul, vezi detalii sau câte un ansamblu de amănunte. 

Foarte puțini par interesați să modifice vreodată unghiul din care-și propagă inspirațiile și expirațiile.

Pe inspir aduni în tine, pe expir emani din tine.  
Aduni în tine părți dintr-un amalgam de universuri interioare, căci grupul restrâns pe care te focusezi inspiră și expiră la rândul său alte emanații, iar pe expir răspândești în toate colțurile lumii. Unii te inspiră direct, ca pe-o doză uzuală, alții indirect, prin alte expiruri.

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Foarte puțini par conștienți de reverberația propriilor emanații. Și de efectul produs în Tot de propriile contribuții aduse unui fel de zum sau altul.

Este o masă de zumuri care se revoltă constant de zumul ăla grosier, afon, apăsător. se miră, se crucesc, se scârbesc,  se strâmbă oripilați, dau cu pumnii-n el, îl arată lumii - alte zumuri, multe zumuri, la fel de îngrețoșate, la fel de surprinse de urâțenia Totului format de zumurile lor împreună.

Este un subiectivism care acaparează, încorsetează, limitează viziunea, o îngustează, pune blur pe tot ce depășește unghiul de focusare.
Nici prin gând nu-i trece omului că a contribuit activ la zumul ăla grosier pe care-l blamează, și-l blamează, și-l blamează......

Foarte mulți sunt preocupați de acest Tot doar în măsura în care ei, personal - beneficiază. Adică ce am eu de acolo? Nevoile mele cum sunt satisfăcute? 
În ce zonă trăiesc? Ce vecini am? Ce colegi de lucru am? O pot freca în țeastă liniștit, sau mă f...te ăla și ăla? În ce țară trăiesc? 
Propriile responsabilități au tendința să fie omise. Las' că nu se vede. Las' că nu se face primăvară cu o floare. Las'  că merge și așa. Las' că nu-i bai. Las' că doar nu stă lumea-n loc cu mine.
Las'


Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Lumea e preocupată de lume. În ce căcat de lume trăiesc? Ce zice lumea? Ce lume rea..... Ce sistem imbecil...... Ce oameni retardați...... 
Propria persoană este exclusă de fiecare dată, printr-un sistem de omisiune automat, dat de o inerție inerentă a sistemelor cognitive.
Ca și când întregul ar fi format din orice, mai puțin din fiecare individ, inclusiv el însuși. O încrengătură de Euri, o țesătură deasă, cu ochiuri mici, fiecare ochi fiind câte un Eu.

Fiecare e-n filmul lui, un film care rulează automat, omului îi place să creadă despre sine că-i imprevizibil, original, deosebit, lucid, prezent.
În general, el este un prizonier într-un film care rulează cu, sau fără luciditatea sa.


Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Deschid facebook, zi de zi, și-mi beau cafeaua privind țesătura. Totul - format din multe, multe zumzeturi individuale.
Le-am împărțit în capul meu pe categorii de automatisme. Nu pe categorii de interese, omul jonglează printre seturi de interese - cu aceleași mecanisme cognitive. Că vorbește despre flori, filme sau băieți, melodii sau cântăreți. 

Sunt exaltații, care reprimă mult și colecționează etichete cu care aruncă-n toate zările, le-ndeasă, le bagă cu de-a sila, le-ntorc pe toate părțile, ei trebuie să salveze lumea de la decădere, aceștia sunt experți în aruncat dintr-un șut rapid sub preș, pe sub frunze moarte și printre ascunzișuri întunecate - tot ce nu strălucește. Sunt în stare să facă din rahat bici, și să biciuie tot, tot în jur cu lecții de exaltare. Vor să repare tot ce nu sclipește conform targeturilor lor. Aceștia invadează alte zumuri, le aplică corecții, dau palme, pumni, picioare, dau din coate, dar totul într-o aură de lumină, și asta scuză tot, lumina trebuie răspândită, îndesată, e vital să fie lumină.
Fără nicio excepție, fiecare în parte are sistematic momente de răbufniri necontrolate, obscure, ca niște tenebre ce zvâcnesc, țâșnesc dintr-o dată dintr-o închisoare de maximă siguranță a propriului Eu în care au fost aruncate prizoniere, ținute-n beznă, împinse tot mai jos, tot mai adânc, înmulțite cu timpul, înghesuite. Zona inconștientului le găzduiește, le primește cu brațele deschise, e loc bun de adăpost, dar niciodată de stagnare. Tot ce-i acolo fermentează, lucrează neobosit, întunericul nu ia vederea decât în zona conștientă, inconștientul se construiește pe umbrele astea, ochii interiori văd alte spectre, văd, totul se vede, totul există. 
Fiecare răbufnire necontrolată e aruncată repede, dintr-un șut abil, la loc sub preș. Cine, eu?
Totul e divin în lumea mea, totul e roz, totul e iubire. Nu contează de ce, dacă totul e divin în lumea sa - simte nevoia să corecteze totul, să ascundă, să admonesteze un întuneric care face parte din același tot, care este divin, perfect, iubire, bule de iubire.....


Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Sunt cârcotașii, veșnic critici, veșnic nemulțumiți, veșnic apăsați de greutatea vieții, a prostiei, a corupției morale și spirituale a unei societăți depravate. Ochesc din prima orice pată, orice virgulă, orice respirație nelalocul ei, și dac-ar fi la locul ei, ei sunt convinși că cine i-a stabilit locul a fost un retardat, ei știu mai bine locurile fiecărui concept, fiecărui fapt, fiecărui cuvânt. Își deschid tolbele Eului și toarnă.... toarnă..... toarnă..... ăla a greșit acolo, aia s-a-mpiedicat acolo, ăia au stricat acolo, acolo trebuia așa, dincolo trebuia invers, totul trebuia invers, e in-vers! Ăla-i prost, ăla-i rău, ăla-i corupt, ăla-i penal. Toți sunt niște curve incompetente. Totul este greșit.  
Nu el, el nu, el e singurul în stare să descâlcească tâlcurile ascunse, să depisteze mizeria, necinstea, eroarea. Totul este o mare eroare, iar el este atât de deștept încât înțelege tot. Toți sunt de vină, Totul este un mare și împuțit căcat, dar el personal nu face parte din acest Tot, decât ca parte vătămată. responsabilitățile revin Totului, anumitor părți din acest Tot, acele părți pe care s-a obișnuit să le privească impersonal. Nu sunt Euri ca și el, sunt ”ăia de la guvern”, ”ăia de la instituția x”, ”ăia de pe stradă”, ”ăia care pupă moaște”, ”ăia care  .....”
Impersonal. Totul este impersonal, deși atacă într-un mod totalmente personal, persoane. Atacă. Pizmuiesc, critică, batjocoresc, înjură, condamnă, blesteamă. Aportul lor în țesătura Totului nu se pune. Alții sunt de vină, n-au ce să facă mai mult, într-o lume rea trebuie să fii rău ca să supraviețuiești. Într-un sistem corupt, trebuie să dai din coate ca să răzbești. Nu poți fii tu singurul corect, competent, util. Blamând un Tot depravat, toți îl construiesc ochi cu ochi. 

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Sunt victimele congenitale, apoi. Euri prea bune pentru lumea asta, prea naive, prea proaste, prea corecte, prea nefericite. Totul în jurul lor de clatină, se destramă, se repliază apoi în mii de forme ale dezastrului personal, pentru a-i răni din nou, și din nou. Și din nou. Bine-nțeles, pentru că ei sunt cu adevărat prea buni. Totul este împărțit în bun și rău, dar bunătatea este rară și mereu călcată-n picioare. El, el este bun, el este prea bun, și asta doare, doare foarte tare. Totul doare. Deși Totul nu există, de fapt, pentru că este greu de imaginat așa ceva când centrul de focusare este concentrat cu atâta cerbicie pe un unic punct. Un punctuleț. Cântarul. Cât dă el, ce primește-n schimb. El a dat mai mult. Și-ar fi dat și mai mult dacă primea. Dar n-a primit. Niciodată nu primește. E fentat la cântar.
Bine-nțeles că lumea este rea pentru că este invidioasă și hapsână. Lumea nu știe să aprecieze valoarea unui suflet sângerând, și lumea nu te vrea decât când ajuți, apoi ești aruncat la gunoi, când tu ești jos nimeni nu te ridică. Într-o nefastă și greu de dedus consecință, el e mereu jos. Prăbușit. Dărâmat. Nedreptățit. 

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........

Mai sunt iluminații. Un fel de exaltați, dar detașați, tinzând spre nemișcare, în timp ce-și consumă cantități considerabile de energie în demonstrații de .... iluminare practică. ABC-ul iluminării. Totul este ireal, why borther? N-am emoții, detașarea rules, n-am gânduri, mintea sucks, fui, caca, mintea e dușmanul, inamicul, distrugătorul, bau-bau, egoul trebuie ucis, i-am crăpat capul, detașare, eliberare..... Nu pierd nicioocazie de a-ți da peste bot cu faptul că, de fapt, totul este ireal, și că, odată trezit, bine-nțeles după ce-ți masacrezi egoul - gata, ești boss de boss, ești conectat la sinele tău super-înalt și nicio problemuță nu-ți mai bântuie existența. Doamne ferește, problemuțe? Niciodată, ei se contrează pe unde nici nu te-aștepți - din pură înțelepciune, cu detașarea pe ei, ei sunt învățători la ăștia mai nefericiții, adormiții. La fel de intruzivi, la fel de abuzivi, nu se-ntreabă nicio clipă de ce, în trezvia lor, în detașarea lor, în infinita înțelepciune care îi personifică - ei totuși trag de adormiți, poartă discuții, argumentează, explică, se dau cu fundurile detașate de pământ.

Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........




Niciun întreg nu poate fi format decât din părți, dar părțile acestui Tot sunt atât de prinse în propriile filme, încât se percep mereu disociat. 
Prea puțini sunt dispuși să admită că zumul ăsta afon are legătură și cu contribuția lor personală, cu zumurile lor. Cu felul în care gândesc, simt, acționează și ei în toată această încrengătură de euri. De la cel mai banal până la cel mai important act din viața lor. 
Dar în special cu cele banale.
Momentele acelea când scuipi pe stradă că nu te vede nimeni, când arunci coaja de banană că-i noapte și n-ai chef să cauți un coș, când întârzii la lucru și te doare-n cur că alții așteaptă după tine, când faci un lucru de mântuială și zici ”dă-l în pana mea, că la câți bani primesc, oricum e prea bine”, când refuzi să pui mâna s-ajuți, spunându-ți plin de convingere că nici pe tine nu te-ajută nimeni, când îți bârfești prietenii, colegii, șefii, subalternii, îi porcăiești de nu-i mai spală nici Mediterana, când critici, judeci, acuzi pentru a-ți demonstra cât ești tu de deștept, când visezi la cai verzi pe pereți, dar în loc să pui mâna să ți-i pictezi, sau să ți-i sculptezi, să ți-i confecționezi din hârtie creponată măcar - ridici din umeri, nu-i treaba ta, e treaba altora, care, evident, n-o fac, când aștepți să-ți pice din cer, din pământ, din piatră-seacă fix în gură, dar să fie cu țintă, să nu trebuiască nici să miști nici să caști mai tare, când stai ca un nesimțit în colțul tău, comod, și-arunci cu praștia-n zare, pentru că poți, și pentru că nu-ți convine ce vezi.

Imaginează-ți o lume formată din milioane de indivizi fix ca tine. 
Care, fix ca tine, așteaptă o schimbare. 
Care să pornească de la alții.


Zum-zum-zum-zum...... zum-zum-zum-zum...... bum-bum-bum-bum....... zuuummmmm ........... zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm...... buuuuuuummmmmmmmm...........